„In vremea aceea, pe cand trecea Iisus, doi orbi se tineau dupa El strigand si zicand: Miluieste-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar dupa ce a intrat El in casa, au venit la El orbii si Iisus i-a intrebat: Credeti ca pot sa fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicand: Dupa credinta voastra fie voua! Si s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicand: Vedeti, nimeni sa nu stie. Dar ei, iesind, L-au vestit in tot tinutul acela. Si plecand ei, iata au adus la El un om mut, avand demon. Si, fiind scos demonul, mutul a grait. Iar multimile se minunau, zicand: Niciodata nu s-a vazut asa ceva in Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Si Iisus strabatea toate cetatile si satele, invatand in sinagogile lor, propovaduind Evanghelia Imparatiei si vindecand toata boala si toata neputinta in popor.” (Matei 9, 27-35) Atunci cand citesti istorisirile evanghelice despre minunile vindecarilor savarsite de catre Domnul, dai atentie, fara sa vrei, descrierii mijloacelor acestor vindecari. Domnul vindeca rareori numai cu cuvantul sau numai cu rugaciunea. De obicei, vindecarii ii premerge un oarecare gest fizic sau o atingere; mai mult decat atat, metodele folosite de Mantuitorul sunt foarte diverse, nu se repeta aproape deloc si sunt intotdeauna adaptate particularitatilor cazului respectiv. Ba il ia pe bolnav de mana, ajutandu-l sa se ridice (v. Mc. 1,31; 5,41; 9, 27), ba isi baga degetele in urechile surdului (v. Mc. 7,33), ba isi pune mainile pe ochii orbului (v. Mc. 8, 25), ba Se atinge de bubele leprosului, spunand: „Curateste-te!” (v. Mc. 1,41). Uneori cere de la bolnav sa faca ceva, o miscare (v. Mc. 2, 11; 3, 5). La randul lor, oamenii care cereau ajutor de la Domnul Iisus Hristos se straduiau, mai intai de toate, sa se atinga de El sau de haina Lui (v. Mc. 3,10; 5,27-28; 6,56). Bineinteles, aceasta se explica, in parte, prin faptul ca de la El emana o putere harica, tamaduitoare (v. Mc. 5,30), care actiona asupra bolnavilor prin atingere – dar, pe de alta parte, e limpede ca Domnul, folosind diferite metode de vindecare, urmareste niste scopuri ale Sale aparte. Ştim deja ca o conditie indispensabila a vindecarii bolnavilor era credinta lor in Mantuitorul. Fie voua dupa credinta voastra, spunea Domnul de obicei, si, ca sa-l faca pe om mai receptiv la puterea harica a tamaduirii, Se straduia in primul rand sa destepte in el aceasta credinta.Gesturile si atingerile de care Se folosea slujesc aceluiasi scop. Pentru om este incomparabil mai usor sa creada in posibilitatea insanatosirii daca simte atingere pe locul bolnav. Simplul cuvant ori simpla privire nu pot produce un efect de aceeasi intensitate. In anumite cazuri – ca, de exemplu, cu cel surd – a fost folosit poate singurul mijloc posibil pentru a-i da de inteles bolnavului si a-l convinge ca Domnul vrea sa-l tamaduiasca. In orice caz, in domeniul credintei gestul palpabil sau faptul real, simtit sau trait personal de om, este incomparabil mai convingator decat vorbele. Atunci cand Domnul Se atingea de bolnav, acesta vedea si simtea ca este vindecat. La marturia auzului se adauga marturia de doua ori mai puternica a vazului si a pipaitului, si cu acest reazem credinta slaba se intarea. „Credinta numai din auzire” este cu mult mai slaba decat credinta care vine din lucrurile traite personal, in care omul a participat in mod activ sau pasiv. Pe de alta parte, atingerea de rana sau de partea bolnava a corpului vorbea despre dragostea si compasiunea Domnului fata de omul suferind mult mai limpede si mai graitor decat ar fi putut s-o faca cuvintele. Dragostea cere intotdeauna o apropiere mare, palpabila, si doctorul ce isi examineaza pacientul de la distanta, temandu-se sa se atinga de el, nu va fi niciodata in stare sa insufle mare incredere si dragoste, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in asemenea conditii este absolut imposibil sa simti si sa crezi in sinceritatea compasiunii lui; mai degraba poti presupune ca simte doar scarba si dezgust fata de pacient. In mod corespunzator, si in sufletul bolnavului apar diferite sentimente, fiindca sufletul, fara sa vrea, raspunde la dragoste cu dragoste, la nepasare si dezgust – cu dusmanie. Atingerile Mantuitorului, slujind drept expresie a compasiunii Lui fata de oamenii suferinzi si provocand in sufletul lor un raspuns pe masura, intarea, fara indoiala, dragostea dintre Dumnezeiescul Vindecator si pacientii Lui.In domeniul dragostei, faptele reale au, de asemenea, mai multa insemnatate decat cuvintele. Aceasta lege a zamislirii si intaririi credintei si dragostei trebuie luata in consideratie, fiindca ea ne ajuta sa gasim mijloace de vindecare a bolilor sufletesti despre care va fi vorba mai jos. Grava este orbirea fizica, pe care o vindeca Domnul. Orbului ii este cu desavarsire inaccesibila uriasa lume a imaginilor vizuale, care alcatuieste aproape jumatate din impresiile exterioare pe care sufletul le primeste. Pentru el nu exista soare stralucitor, zori trandafirii, cer azuriu, jocul de culori al curcubeului; nu exista tablourile trezirii pline de bucurie si apusului soarelui, cand primele manunchiuri de raze jucause tasnesc de dincolo de orizont, aurind varfurile muntilor, copacilor si crucile de pe biserici, sau apusul ganditor si lin, cand soarele rosiatic se cufunda alene in norii vineti, imbracand tot cerul in purpura. Ii sunt inaccesibile frumusetile naturii cu verdele intunecat al padurilor, cu holdele aurii, cu nesfarsita felurime a florilor, fluturilor si gazelor colorate ba viu, ba gingas. Tot farmecul minunat al lumii lui Dumnezeu ce se revarsa in simfonii si game de culori este ascuns de orb. El nu ii vede nici pe oamenii apropiati, nu vede persoanele care ii sunt scumpe, nu vede obiectele indragite. Şi mai rea, si mai primejdioasa pentru om este insa starea asa-numitei orbiri duhovnicesti, care se manifesta de obicei sub doua forme: orbirea credintei si orbirea dragostei. Orbirea fizica ii aduce omului o multime de amaraciuni si de neajunsuri, dar sufletul, in manifestarile sale inalte, sufera relativ putin din aceasta cauza; adeseori, insuficienta impresiilor exterioare sporeste bogatia trairilor launtrice, care se dezvolta in locul lor, si viata duhului chiar are de castigat in multe privinte, datorita concentrarii si adancirii in sine a omului. Domnul intelepteste orbii, spune cuvantul lui Dumnezeu. Lipsa vederii este compensata de ascutirea altor simturi, de puterea atentiei si a gandirii si de profunzimea constiintei de sine. Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere. Prima forma a orbirii duhovnicesti – orbirea credintei – consta in aceea ca omului ii este cu totul inaccesibila si de neinteles lumea duhovniceasca, adica lumea fiintelor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate sa creada. Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere. Prima forma a orbirii duhovnicesti – orbirea credintei – consta in aceea ca omului ii este cu totul inaccesibila si de neinteles lumea duhovniceasca, adica lumea fiintelor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate sa creada. Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anumita orbire, fiindca lumea duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va strica „zidul cel din mijloc al despartiturii” dintre noi si aceasta lume si cand vom trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu,zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim – sau, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind atotstiutor si ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea”. Oricum, aceste cunostinte partiale i-au fost date credinciosului in masura necesara, si atat calea vietii, cat si scopul ei ultim ii sunt totusi limpezi, desi poate ca el nu vede toate amanuntele si zigzagurile ei. Cineva a comparat calea credintei cu un drum acoperit de ceata. Departarile, peste care s-a asternut ceata, nu se vad; drumul se pierde in negura si nu se vad nici piedicile care se pot afla pe ea, insa deslusim limpede spatiul urmatorilor cativa pasi; peretele de ceata pare a se despica inaintea noastra si putem inainta cu destula siguranta, fara sa ne poticnim. Vedem si soarele, a carui sfera de foc se intrevede prin ceata; orientandu-ne dupa el, ne putem da seama, in mare, incotro ne indreptam si putem aprecia in ce masura ne apropie de tinta drumul pe care mergem. Totusi, nu suntem orbi si nu ne pierdem ca intr-un intuneric lipsit de orice lumina. Exista insa o multime de oameni ce sufera de orbire absoluta si indaratnica, oameni care in domeniul credintei nu sunt in stare sa distinga nimic. Degeaba te-ai apuca sa-i explici cartitei ascunse in vizuina ei ca pe cer straluceste soarele si ca lumea nu se margineste nici pe departe la vizuina de sub pamant. N-o s-o convingi deloc, n-o s-o faci sa te creada. Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tulburat pe astronomii din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu cred. Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testament. Vad limpede ca aceste prorocii se implinesc in persoana Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca Domnul Insusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi preziceri care se implinesc asupra Lui. Şi totusi, ei nu cred. Multimi de popor Il urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om. Fariseii nu cred. Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile, vantul, marea – toate stihiile lumii – Ii sunt supuse. Il invie pe fiul vaduvei din Nain, o invie pe fiica lui Iair, il invie pe prietenul Sau Lazar, care incepuse deja sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa. Intreg poporul este gata sa-L recunoasca drept Mesia pe Domnul. Numai fariseii nu cred. Ei cer dovezi noi si semne din cer – dar se poate spune cu toata convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci cand omul a hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il influenteaza nici macar faptele cele mai evidente, cele mai uimitoare. Nu degeaba ii numeste Domnul „calauze oarbe“ (Mt. 23, 24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groapa (Mt. 15,14). Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind, Domnul Iisus Hristos lamureste ca cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind, nu aud, nici nu inteleg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea (Mt. 13,13-14) Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anumita orbire, fiindca lumea duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va strica „zidul cel din mijloc al despartiturii” dintre noi si aceasta lume si cand vom trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu,zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim – sau, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind atotstiutor si ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea”.
