PERPETUAREA CREATIEI
Prof. DUMITRU SORICA
Este greu de imaginat o prezenta vizuala, o constructie imaginativa s-au o alcatuire retorica, fara a ne pune problema originii sau inceputului acelei existente. Orice fenomen aflat in natua s-au in sfera socialului este precedat de ceva ce nu exista inainte, de o noutate ce aprinde scateia spre a scoate la lumina acel fenomen. Acel ceva de dinainte omul l-a numit creatie,adica purtator al stigmatului de nou – inceput. Simbolic,la nivel cosmologic, creatia desemneaza sfarsitul haosului prin patrunderea in univers a unei forte ce da o forma intregului, o ordine , o ierarhie. Creatia este instaurarea acestei ordini prin intermediul unei energii. Potrivit variatelor cosmogonii, opera creatorului preceda s-au urmeaza haosul. ”Aceasta nu constituie decat o prima faza:o masa elementara in care spiritul patrunde ulterior,dandu-i forma.Creatia in sensul strict „a nihillo”este actul care face sa existe acel haos, actul creator insusi este extra temporal.Haosul evoluand, timpul incepe iar actul de creatie in sens larg este energia care organizeaza datele primare in forme;creatia fiind efectul acelei energii.”(Jean Chevalier,Alain Gheerbrant-Dictionar de simboluri-Ed.Artemis-volI-Buc1993) Dupa efectuarea actului creator se pot distinge doua forte: una care este materia insasi ce tine de energia creatoare si tinde catre forme variate; cealalta energie transcendenta tot creatoare cu actiune continua. Astfel s-a constatat ca notiunea de creatie „a face’’a patruns in cultura prin mijlocirea religiei, mai ales a religiei crestine, pentru care facerea lumiii de catre Dumnezeu este o dogma” La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”(Gen.1,1). Acest act precede crearea lumii spirituale in cer si a lumii materiale pe pamant, adica a celor doua lumi :vazuta si nevazuta. Conceptia generala a teologilor despre facerea lumii se desparte in doua afirmatii si anume : Cartea faceriii in care se vorbeste despre o lume zidita dupa un plan , iar altii spun ca facerea lumii s-a produs prin porunca . Cred ca adevarul exista in amandoua afirmatii. Cei ce aveau sa talmaceasca scriptura recunosc ca Dumnezeu a intocmit lumea dupa un plan asemenea unui artist printr-un proces, in doua etape si anume; procesul de creatie prin cuvant(porunca) dupa un proiect si prin actiune directa cu mainile Sale”Atunci luand Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie” (Gen.2.7). Aceasta activitate personala a lui Dumnezeu a avut loc in urma unor consultari”Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra ….”(Gen.126), intelegandu-se prin aceasta ca pe langa insusirile fizice (chipul) omul a fost inzestrat si cu atributul creatiei,zidirii, fauririi de lucruri noi(asemanarea)prin stradanie si conlucrarea cu Duhul Sfant. Apologetii crestini asemanau activitatea de facere(zidire) a lui Dumnezeu cu cea a artisului antic,dupa un plan. In lumea de astazi, legatura dintre arta si cratie precum si cea dintre artist si creator pare inseparabila,insa umbland pe firul istoriei lucrurile par a fi altfel.De pilda in antichitatea greaca termenul de „a crea”nu exista, el era inclus in verbul”a face”deoarece arta si artistii nu efectuau lucruri noi , ci le copiau sau reproduceau pe cele din natura. Mai mult , atat artistul cat si arta se supuneau unor legi s-au reguli ori notiunea de creator si implicit de creatie are o libertate neangradita de norme .Atitudinea anticilor fata de arta este aceea ca arta inseamna indemanare si priceperede, a efectua un luccru dupa cunoasterea unor reguli, a unor legi ce trebuiesc descoperite si supuse. Proportiile figurii umane”kanon” fixate de unii artisti sunt dovezi ale acestor reguli impuse si perpetuate. Nici muzica nu cunoaste libertatea creatiei, ea fiind transcrisa pentru a fi folosita la festivitati si ceremonii, purtand stigmatul unor legi s-au norme. Singura manifestare neangradita de norme este poezia si poetul, deci ea nu apartine artei. Diferenta era aceea ca : poetul invoca o lume noua , pe cata vreme artistul o reproduce si poietul nu este supus legilor precum artistii , el fiind un creator. In antichitatea romana se gasesc apropieri intre arta si poezie , una dintre ele fiind imaginatia , mai mult , limba latina poseda termenul de creatie si creator. Epoca crestina randuieste ca termenul de creatie sa ramana rezervat doar infaptuirilor dumnezeesti”Cele facute si create au intere ele oarecare deosebire ;caci noi putem face, noi cei care nu putem crea”- (Cassidor-Explicarea Psaltirii, CXLVIII), Sfantul Augustin spune ca datoria artistului este”…sa culeaga urmele frumosului”-(De vera relig.XXXVI pag.60). Tot in evul mediu mai este lansata si ideea ca”artele poseda si reguli invariavile care nu sunt stabilite de oameni ci sunt descoperite de cei mai ageri dintre ei”-(Hraban Maur -despre institutiile clerului-Pag.17). Mai tarziu in sec.al VIII-lea arta este asociata naturii-”Dat fiind ca arta imita natura, iar natura procedeaza totdeauna in chipul cel mai bun cu putinta, astfel si arta e fara gres ca si natura”- Robert Grosseteste-Dspre nasterea sunetelor, pag.8).Chiar si in perioada Renasterii cuvantul creator era sinonim cu Dumnezeu , dar era evidenta libertatea artei, deci si a creatiei cu toate ca nu i se spunea asa . Abia in veacul al XVII-lea un teoretician al poieziei afirma ca poetul”creaza din nou”-(K.M.Sarbiewski-De perfecta poesi,I,1). Ideea aceasta a fost preluata si adaptata artei”Arta e contemplarea naturii, ca si cum ar fi al doilea ziditor: o implineste , o infrumuseteaza, adesea o intrece…”-(Baltazar Gracian-El criticon, ed. Fr., 1696,p.145/5) . In urmatorul secol argumentele potrivnice artei incep sa se clatine-„Regulile sunt obligatori in arta si-n poezie, insa sorgintea lor trebuie cautata in natura cugetarii noastre”-(La Motte Houdar, Reflexions sur la critique, 1715). Tarziu in sec.al-XIX –lea, a existat o transformare a notiunii de creatie disparand conditionalul”ex nihil”, sensul expresiei devenind -infaptuirea de lucruri noi, nu , din nimic. Noutatea este un atribut care nu satisface ideea de creatie dar plasandu-ne in acele vremuri notiunea de noutate o definea pe cea de creatie. .Astfel expresiile ”creator si artist au devenit sinonime, precum odinioara creator si Dumnezeu.”-(Wladislaw Tatarkiewicz-Istoria celor sase notiuni-Ed.Meridiane-Buc.1981). Paralel cu aceasta a aparut si raportul dintr arta si creatie , concluzionandu-se ca trasatura definitorie a artei este creatia subliniindu-se si functiile ei dealungul istoriei-„Intr-o formulare mai tardiva, gasim ca functiile artistului sunt trei: el e sau inventator, sau descoperitor, sau in fine inventator, creator cu alte cuvinte.Fie ca reda realitatea, salvand-o de la uitare, fie ca-i descopera frumusetile si legile, fie ca,in sfarsit creaza ce nu era. Nu o data, in domeniul sau stilul sau, chiar in continutul insusi al operei, arta reuseste cele trei functii; dar teoria da de obicei preferinta cand uneia cand alteia „(Ibidem p.373) Lucrurile nu se opresc aici, odata cu noua acceptiune punindu-se problema daca aceasta creatie(noutate)din punct de vedere social apartine numai artistilor deci:creatia este atributul exclusiv al artistului?-ea apare numai in operele de arta?. Daca in secolul trecut convingerile erau ca numai artistul este creator ,in secolul nostru se constata o largire a sferei cu rezonanta in domeniul stiintei si tehnicii,continutul notiunii de creatie luand alte valente .Astfel apare notiunea de creatie umana care cuprinde o infinitate de activitati creative a caror diferentiere nu este facuta numai de noutate ci si de nivelul superior al elaborarii, de performante, talent, manifestari ale energiei intelectuale si geniului pozitiv. Atunci cand abordam problema cratiei suntem nevoiti sa apelam si la alti termeni cu aceiasi provenienta si sens analog precum: creator, creativ, creativitate, pancreatiomnism, etc.Este imperios necesar ca atunci cand abordam problematica creatiei sa amintim de notiunea de talent si vocatie care si una si cealaltadesemneaza aptitudini , capacitati si predispozitii care favorizeaza activitatea de creatie.Totodata il voi cita pe filozoful, psihologul si pedagogul roman C.Radulescu Motru care intr-una dintre tezele lui despre vocatie spune:”…Ce este vocatia?Dupa etimologie, ea este indreptarea omului spreo voce care il cheama.Dar vocea este aici intr-un sens figurat. In nici un caz nu este vorba de vocea unei persoane straine de cel chemat…in sfarsit este vocea unei existente in care intra cu ceva acela care este chemat.Chiar cand este vocea lui Dumnezeu care cheama, si atunci , poate mai ales atunci, acel chemat este presupus ca nu este strain aceluia care cheama….”Analizand primele manifestari ale copiilor din impulsul anumitor instincte,angajandu-se apoi spre o imitare a ceea ce vede la cei din jur, implicandu-se apoi in gingasia imaginativa a jocului prin care se ajunge la anumite armonizari create , ne dam seama de diversitatea indeletnicirilor si capacitatilor creative a omului in aceasta lume. Instinctul artistic tinde vesnic catre o manifestare desavarsita dar reda doar un procent minimal din ceea ce este capabil-„..Una dintre cele mai.triste particularitati ale vietii pamantesti este neputinta de exprimare deplinaa impulsului creator, a indemnului artistic, a nazuintelor geniului dinlauntrul nostru spre dezvoltare. Trecand de un anumit punct al scarii vietii, sufletul in dezvoltare simte inlauntrul sau un permanent indemn al acelui ceva care tinde sa se exprime si sa se manifeste prin substanta.Acesta poate sa se exprime prin pictura, muzica, literatura, inventie sau poate fi o dorinta fierbinte de a lucra la reforma problemelor ce preocupa lumea, pentru ca ele sa corespunda mai bine cerintelor si gusturilor sfletului.”-(Yog Ramacharaka-Viata dincolo de moarte, Ed, Lotus , Bucuresti, 1991,p 60.) Deoarece fiecare persoana umana a primit de la Creator trasaturi deosebite, creativitatea poate fi atributul oricarui ins intr-unul dintre largile domenii de preocupare ale vietii. Termenul de creatie nu este lipsit de echivoc deoarece poti sa cunosti foarte bine opera unui artist pe cata vreme procesul creativ in desfasurarea lui il putem doar banui, silindu-ne doar sa-l reconstruim. Aceasta reconstructie la nivel imaginativ constituie tot o creatie deoarece desemneaza o actiune umana care depaseste limitele simplei receptari. Omul este creator atunci cand nu se margineste doar la a confirma, a imita, a repeta ci daruieste ceva de la sine. Astfel inteleasa creatia are o sfera imensa, creatie fiind nu numai ce face omul ci si ceea ce vede si gandeste in si despre acesta lume. Omul, fie ca vrea ori nu, trebuie sa completeze actiunea stimulilor perceptibili, formandu-si o imagine proprie, cautand sa completeze informatiile receptate si sa le intregeasca intr-o imagine unitara. Inteleasa astfel, creatia exista in oricare actiune a omului. Artistul poate picta intr-un fel sau altul, ochii receptorului si gandirea comleteaza impresiile pe care le lasa un tablou, o floare sau un copac, combinandu-le cu anumite fenomene, emotii si trairi, faurind idei noi despre lume si viata, plasmuind pe Dumnezeu altfel decat ne-a faurit el pe noi. Acestea sunt niste observatii ingenioase ale cugetului omenesc, gasindu-li-se o similitudine izbitoare in gandirea teologica moderna, conform unor teorii ce pun in lumina ideea unui proces de Creatie continua. Lumea, cosmosul, universul se afla intr-un proces de creatie continua, dirijat de Creator. Cartea Facerii din Sfanta Scriptura, printr-o multitudine de simboluri, descrie Facerea Lumii in sase zile. Aceasta stimuleaza mintea creatoare a omului care considera ca Universul este vesnic, tocmai pentru ca cel vesnic se afla intr-o creatie continua iar omul este una din uneltele Sale. Abordand astfel lucrurile, raspunsul vine de la sine in favoarea titlului, potrivit caruia omul este inzestrat cu capacitati creative precum Creatorul. Iata cat de sublim isi arata Dumnezeu iubirea ”Omul fiind unealta creatiei divine primeste in dar o farama din creatia Sa”
