“Dar un lucru trebuie sa accentuam: Daca crestinismul apusean vrea sa renasca si sa-si recastige puterea pierduta acasa la el, trebuie sa se reidentifice complet cu ortodoxia, nu sa caute sa toarne si la noi apa oaselor lui imbatranite“.
(Pr. Dumitru Staniloae)
Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos “Fiul lui Dumnezeu s-a coborat in lume in trup smerit de om si a suportat umilirile, si patimile cele infricosate, ca sa ne reveleze adevarul dumnezeiesc, singurul prin care ne putem inalta viata cu adevarat si ne-o putem mantui. Nici unul din sistemele filosofice, cate au fost construite de la aparitia crestinismului, nu a putut suporta nici pe departe proba vreunei comparatii cu invatatura lui Hristos, nici in incheieturile lui doctrinare, nici in urmarile practice. Crestinismul a ramas pe deasupra tuturor, neintrecut, neajuns, neinlocuibil, un infinit de profunzime si de armonie. Numai omul care traieste cat mai conform cu el trezeste in toate constiintele respectul si admiratia fara rezerve, numai societatea care si-a increstinat cat mai deplin continuturile si aspiratiunile sale de viata s-a constatat ca s-a apropiat de idealurile dreptatii si armoniei sociale. Toate ideologiile pasionate ale primelor veacuri, pe care a incercat omenirea sa le ia ca norme pentru organizarea politica si sociala a popoarelor, n-au facut decat sa inmulteasca patimile, dezbinarile, fortele dezechilibrarii si nelinistii in sanul societatii omenesti, pe masura departarii lor de invatatura crestina, care a dovedit in practica un adevar absolut, lipsit de orice scadere. Dar din formele in care s-a ramificat crestinismul in istorie, aceea care a pastrat in mod cu totul curat adevarul lui Hristos, este ortodoxia. In doua feluri se poate constata acest fapt: Intai prin marturia istoriei, care ne arata ca singura Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Noi avem pana azi crestinismul asa cum l-au avut Sfintii Parinti din sec. II-V. Toti teologii catolici, anglicani, protestanti recunosc aceasta, unii facand se intelege, chiar din aceasta o vina a Bisericii noastre, declarand-o falsificata, pietrificata in idei si forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul crestin dupa cerintele fiecarui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti, n-a purces la zadarnicirea supremei actiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevar. Cine a purces pe calea schimbarilor dupa principiul adaptarii in spiritul timpului, trebuie sa schimbe continuu, o data ce si timpul se schimba fara incetare. Unde se poate ajunge, in felul acesta, ne-o arata protestantismul, care in multi din reprezentantii lui a ajuns pana dincolo de orice invatatura crestina fundamentala. Daca toate aceste schimbari sunt omenesti, se intelege ca greu se va gasi una care sa poata pretinde cu succes o polarizare a intregului crestinism in jurul ei. Unitatea crestinismului diversificat in atatea forme amestecate cu adausurile ratiunii umane, in dezvoltarea ei istorica, nu se va putea realiza decat prin concentrarea tuturor in jurul adevarului divin nefalsificat de oameni, asa cum il aflam in primele veacuri crestine si cum e marturisit pana azi de Biserica ortodoxa. E punctul de vedere care s-a impus mai mult in constiinta teologica si crestina din toate tarile, pentru ca e cel mai just, cel mai rezonabil. intre oamenii care se cearta, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depaseste: lui Dumnezeu. Interesant este de altfel ca pasiunea aceasta pentru adevar, adica pentru Revelatiunea divina, in orice dezbatere cu privire la refacerea unitatii crestine, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa. Dintre toate ramurile crestine, ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar. Se prezinta si azi ca si in trecut din partea altor confesiuni crestine fel de fel de considerente si de atractii prin care ar vrea sa se faca pe ele centre de polarizare a crestinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridica in slavi persoane omenesti si scaune din care ar izvori binefaceri coplesitoare peste lume. De adevarul lui Hristos si de Hristos insusi nu vorbeste insa nici o alta ramura crestina. Cel putin in fata ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindca se jeneaza. Singura Biserica “dreptei credinte”, a “dreptului adevar”, vorbeste numai de adevarul lui Hristos, numai de adevarul revelat, pentru ca numai ea il are, numai ea a ramas pe langa el, respingand ispitele lumesti si primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia sta singura pe langa scaunul lui Hristos, pana la plinirea vremii, cand adevarul ei va trebui sa castige toata omenirea ce e dornica sa faca mai intai pana la capat experienta “creatiilor” sale. In al doilea rand faptul ca ortodoxia reprezinta adevarul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativa a ei cu oricare alta ramura crestina. Formele crestinismului apusean sunt treptele unei continue diluari a adevarului integral al Revelatiei. S-au tot facut acolo concesii patimilor omenesti, pana ce crestinismul a slabit atat de mult in autoritatea si densitatea lui de factor supraomenesc, incat le-a fost usor acestor patimi sa-l inlature aproape cu totul. Ortodoxia singura a ramas sa infrunte de pe pozitia deplinei intransigente aceste patimi, sa zugraveasca omului un ideal [ne]relativizat, sa sustina in sufletul acestuia constiinta ca ortodoxia e ceva intr-adevar de dincolo de lume si chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemultumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credintei rasaritene nu e un ins care stie doar sa-si ascunda sub aparente de civilizatie prea exageratele porniri patimase. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii. Relativismul religios si moral al Apusului a dus lumea la biologismul sau nesaturat si la toate neajunsurile sociale. Acesta l-a facut izvorul tuturor doctrinelor care au dezlantuit si au justificat patimile omenesti. In Apus crestinismul a avut ca ideal sa “civilizeze” pe om, pentru a-l scoate din barbaria unde se afla pana acum opt sute de ani. In Rasarit, unde crestinismul aparuse intr-o lume civilizata de mult, idealul a fost unul mai inalt: sa-l sfinteasca. Poate a fost necesara aceasta etapa in Apus. Dar de aci urmeaza ca acum crestinismul apusean trebuie sa se inalte la treapta mai inalta, pe care o reprezinta ortodoxia. A venit timpul ca ortodoxia sa patrunda in Apus, daca vrea acela sa gaseasca o iesire din starea imposibila la care l-a dus civilizatia, ca si pe popoarele in mijlocul carora a aparut crestinismul. Crestinismul apusean isi da insusi seama ca ortodoxia reprezinta forma cea mai dens-religioasa din tot crestinismul si cu cea mai intensa vitalitate. Ambele confesiuni apusene privesc, in suprema criza prin care trec acum, cu ultima nadejde spre sud-estul european, admirand religiozitatea masiva si unanima a popoarelor ortodoxe. Spiritualitatea ortodoxa e studiata cu fervoare si e admirata ca o adevarata minune. Apusul crestin isi nadajduieste renasterea prin Rasarit. Aici Hristos domina cu tot adancul de putere misterioasa care emana din el. Nu omul, unul singur, sau fiecare individ, ca in Apus, formeaza aici cuprinsul scrisului si vorbirii crestine, ci Hristos. Tocmai din dorinta de a se intineri cu forta religioasa noua, ni se fac fel de fel de chemari dragastoase din partea reprezentantilor acestui crestinism apusean. Dar un lucru trebuie sa accentuam: Daca crestinismul apusean vrea sa renasca si sa-si recastige puterea pierduta acasa la el, trebuie sa se reidentifice complet cu ortodoxia, nu sa caute sa toarne si la noi apa oaselor lui imbatranite. Crestinismul apusean trebuie sa restabileasca pe Hristos in centrul constiintelor, inlaturand domnia omului. Neamul nostru e fericit ca sufletul lui a crescut si este inradacinat in adevarul cel nealterat al lui Hristos. Adevarul acesta intreg si drept ca lumina, i-a limpezit chipul frumos si sanatos al sufletului sau, i-a dat o pornire neretinuta spre ideal, l-a impodobit cu bunatate, cu echilibru, cu intelegere larga, cu frana in tot ce e patima si cu inclinari curate. Suntem unul dintre cele mai spiritualizate si mai intelepte neamuri, datorita ortodoxiei. Prin ea am indeplinit cea mai importanta functie istorica pentru Europa, aparand-o in tot trecutul de haosul Asiei. A incerca o desfacere a acestui neam din ortodoxie, inseamna a incerca o dezradacinare, a-l face sa-si lepede cu dispret traditiile scumpe si insasi identitatea lui. Aceasta e o imposibilitate. Prin ortodoxie noi suntem noi insine. Prin ea suntem cei dintai intr-o casa care-i a noastra din mosi-stramosi si nu codasi intr-o casa ocupata de altii. Un neam care tine la demnitatea lui trebuie sa fie intreg acolo unde este. Un neam hibrid, cu jumatate fiinta intr-o parte, cu jumatate in alta, nu stie ce este niciodata. O parte nu te priveste cu incredere, cealalta te repudiaza si nu iti ofera nici una ambianta spirituala sa joci un rol cu demnitate si cu curaj. Nu exista nici un neam care sa ofere in intregime acest jalnic aspect de hibridism. Ar fi de rasul lumii. Destinul unui neam nu se croieste din pozitii intermediare si din carpituri. El trebuie sa aiba un relief categoric, o pozitie neta. Drumul lui trebuie sa fie o axa dreapta, ca linia adevaratului caracter, pornind de la izvoare si inaintand indraznet in intunericul viitorului. Destinul nostru e hotarat de istoria noastra”.
