Despre orbul din Evanghelia de astăzi am dori să vorbim despre o alta orbire, cea mai importantă şi mai serioasă din perspectiva vieţii veşnice: orbirea sufleteasca. Este vorba de acea stare launtrică de întuneric duhovnicesc în care ne-am cufundat ca urmare a părtăşiei îndelungate… nu atât cu păcatul, cât cu îndreptăţirea mincinoasă a lui, cu mândria şi cu viclenia de la nivelul cel mai profund al duhului nostru, patimi manifestate de multe ori extrem de subtil, la limita sau deja sub starea de conştienţă. Este acea stare în care omul nu-l mai poate primi cu adevărat pe Dumnezeu, nu mai poate auzi/asculta glasul Acestuia. Este starea de MINCIUNĂ FAŢĂ DE SINE, cea în care se găseau şi fariseii, cărturarii şi ceilalţi iudei care L-au respins categoric şi violent pe Hristos, nu au putut să-L primească, ba au ajuns chiar să-l vâneze spre a fi dat morţii, să-l osandească şi să-l batjocorească. Despre aceştia (dar şi despre noi, în măsura în care, în duh, ne asemănăm lor), în contextul vindecării altui orb, cel din naştere, spune Domnul următoarele cuvinte foarte importante: “Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi. Şi au auzit acestea unii dintre fariseii, care erau cu El, şi I-au zis: Oare şi noi suntem orbi? Iisus le-a zis: Daca aţi fi orbi n-aţi avea păcat. Dar acum ziceţi: Noi vedem. De aceea păcatul rămâne asupra voastra“. (Ioan 9, 39-41). Avem aşadar deja din Evanghelii un răspuns la intrebarea: de ce nu-L primesc (cu adevarat) oamenii pe Dumnezeu, de ce nu L-au primit pe Hristos. Întelegem astfel că păcatul păcatelor şi sursa cea mai profundă a oricarei patimi, a oricărui rau din noi este minciuna faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu. De aceea, ascultând Sfânta Evanghelie de astăzi, să ne cercetăm cu atenţie şi cu mare sinceritate şi să vedem daca nu cumva şi ochii sufletului nostru sunt acoperiţi de minciuna faţă de noi înşine şi faţă de Dumnezeu. (idei preluate de pe pagina de web: Razboi intru Cuvant ).
