Muzica a însemnat viaţa mea – Dialog cu părintele arhidiacon Tudor Mihalache, profesor de muzică la Seminarul Teologic din Buzău
Părintele Tudor Mihalache este unul dintre dascălii de seamă ai Seminarului Teologic „Chesarie Episcopul“ din Buzău. Numără peste 50 de ani de diaconie, urmând îndemnul marelui său profesor Nicolae Lungu de a rămâne întreaga viaţă în această treaptă de slujire, pentru vocea cu care l-a înzestrat Dumnezeu. În eparhia de la Curbura Carpaţilor, dar şi în eparhiile din ţară şi din străinătate, foştii elevi îl pomenesc, îl preţuiesc şi îl cercetează ori de câte ori au ocazia. L-am vizitat, ni s-a destăinuit şi ne-a depănat amintiri cu alura unui sacerdot aristocrat, purtând înţelepciunea a 79 de ani de viaţă. Preacucernice părinte arhidiacon, cum vi s-au îndreptat primii paşi spre Biserică? Primii paşi spre Biserică i-am făcut în 1945. Cântam frumos, iar părinţii m-au îndreptat spre seminar. Şi am intrat, era sistemul vechi, de opt clase, am învăţat în actuala clădire a seminarului, care nu era terminată în timpul acela. (A fost începută în 1925 şi s-a terminat abia în 1948). Am făcut trei ani, 1945-1948, iar în 1948 s-a desfiinţat şi am rămas acasă un an de zile. La noi în sat, la Săpoca, pe Valea Slănicului, s-a înfiinţat o şcoală agricolă, unde am studiat doi ani. Ieşeam mecanic agricol. Am trecut la Liceul „B.P. Hasdeu“ din Buzău, unde am făcut un an, la fără frecvenţă. În 1951 m-am întâlnit în satul meu cu foştii mei profesori, care veneau la preotul dintr-un sat vecin, care fusese pedagog la seminar. „Măi, Mihalache, ce-i cu tine aici?“ Şi le-am spus: „Uitaţi, aşa, aşa…“ „S-a reînfiinţat şcoala noastră, nu vii înapoi?“ Şi m-am întors la seminar, în clasa a doua, cum era atunci. Era şcoală medie tehnică de cântăreţi, o „ascunsese“ patriarhul de veşnică pomenire Justinian sub un titlu frumos. Se făceau trei ani, cu drept de înscriere la facultate dacă absolveai cu medie mai mare de 8. Eu am absolvit primul şi am intrat şi la facultate, 1953-1957, cu toţi marii noştri profesori de teologie: Stăniloae, Coman, Teodor M. Popescu, Branişte, Liviu Stan, Anton Uncu, Chiril Popescu. Am terminat în 1957, am dat examenul de licenţă, iar profesorul Nicolae Lungu, de care fusesem ataşat, mi-a spus să rămân diacon toată viaţa pentru că aveam o voce frumoasă, să nu mă fac preot, că sunt făcut să cânt. I-am spus episcopului de la Buzău de atunci, Antim Angelescu, un om de mare înţelegere, şi mi-a răspuns că trebuie să aştept, că Departamentul Cultelor de atunci nu avea să aprobe uşor. M-a numit cântăreţ şi mi-a spus să aştept o lună, două, trei, un an, cât trebuia. Am stat nouă luni, după care m-a făcut diacon la 21 noiembrie 1957 şi diacon sunt şi astăzi, am intrat în cel de-al 56-lea an de slujire. Am fost diacon sub trei episcopi până acum: Antim Angelescu, Antonie Plămădeală şi Epifanie Norocel. Acum, Dumnezeu ne-a ajutat să avem Arhiepiscop un fost elev de-al meu, pe Înalt Preasfinţitul Ciprian, pe care îl preţuim şi îl apreciem. N-am făcut numai diaconie, am făcut tot ce a fost nevoie la eparhie. Acolo unde era nevoie, ne trimitea. Şi m-au trimis la seminar secretar, începând cu 1962. La 1 ianuarie 1968 a ieşit profesorul de muzică la pensie şi am devenit profesor, unde am rămas până în 2007. Patruzeci şi ceva de serii de elevi mi-au trecut prin mână. Am fost dirijor secund la corul catedralei, iar din 1993, dirijor prim, profesor la seminarul de la Mănăstirea Răteşti şi la Mănăstirea Ciolanu, grefier la Consistoriul bisericesc. Din 2005 am ieşit la pensie de la Seminarul Teologic din Buzău şi am continuat la cel de la Răteşti. Încă mai conduc corul Catedralei voievodale „Adormirea Maicii Domnului“, sunt singurul care a mai rămas din vechea gardă. Ce a însemnat pentru Preacucernicia Voastră muzica? Muzica a însemnat viaţa mea. Am sacrificat totul pentru a putea cânta. Toţi foştii elevi pot da mărturie că, atâta vreme cât am predat muzica la seminar, o făceam într-adevăr la modul cel mai serios, pentru că eram tot timpul cu ei. Am făcut ascultare de episcopul Antim Angelescu, care mi-a spus că mă trimite din postul de diacon să fac muzică cu elevii. Nu a avut să-mi dea altceva, dar ce mi-a dat să fac, am făcut cu toată seriozitatea. Mă duceam la seminar şi stăteam de dimineaţa până seara. În timp, a fost angajată şi soţia mea secretară la seminar şi am adunat eu patruzeci şi ceva de ani, dânsa treizeci de ani de activitate. Între 1990 şi 1998 am fost director, perioadă în care aproape că nu mai ştiam de casă, ci numai de şcoală. Am eliberat funcţia la cerere, simţeam că sunt extenuat. Am mai stat profesor câţiva ani, după care am renunţat şi la acel post, pentru a rămâne profesor doar la Răteşti, la insistenţele arhiepiscopului Epifanie. Îmi aduc aminte un episod din 1995, pe 26 martie, a doua zi după Buna Vestire, când am reprimit clădirea Seminarului Teologic. În 1948 fusese confiscată de regimul comunist şi dată unei şcoli de cooperaţii. Episcopia a dat în judecată statul român şi am reprimit clădirea noastră. Atunci chiar am avut o mică discuţie cu vrednicul de pomenire episcop Epifanie, care insista să ne mutăm din clădirea veche, actualul muzeu, chiar în acea zi. Şi am spus că nu putem muta copiii într-o clădire murdară! Nu vă puteţi închipui în ce hal au lăsat clădirea după ce au văzut că o pierd în instanţă… Era vineri şi am cerut măcar câteva zile pentru curăţenie. Pentru a pregăti clădirea, am apelat la părinţii elevilor şi la foştii mei elevi, care acum erau preoţi şi ne puteau ajuta. Într-o lună şi jumătate am reuşit să înnoim acea şcoală. Mai ţineţi legătura cu foştii învăţăcei? Ţin legătura aproape cu toţi foştii mei elevi. Foarte mulţi mă caută, din ţară şi de peste hotare. Mai apropiat mi-a fost Arhiepiscopul Casian de la Galaţi, căruia i-am fost diriginte, am fost la hirotonia lui întru arhiereu, în 1990, şi ne revedem cu drag ori de câte ori avem ocazia. La sfârşitul studiilor clasei sale de seminar, îmi amintesc că agapa de absolvire a fost organizată chiar în satul Brebu, comuna Lopătari, în gospodăria părinţilor Înalt Preasfinţiei Sale. Am fost cu toţii, profesori şi elevi, şi ne-a întâmpinat bunicul lui, Stanciu Albu. A fost şi un pelerinaj la Mănăstirea Găvanu, după care ne-au pregătit la Brebu, în casa părintească, o masă cu carne de miel şi de ied, o frumuseţe, o excursie deosebită! De asemenea, Înalt Preasfinţitul Părinte Ciprian, Arhiepiscopul nostru, mi-a fost apropiat. La Bucureşti am pe protos. Chiril Lovin de la Mănăstirea Antim, pe părintele Stelian Ionaşcu, dirijorul corului Catedralei patriarhale, pe părintele Zaharia Matei şi pe fratele său, Petre, din Cipru, preoţi răspândiţi la parohii în întreaga ţară şi peste hotare. Am făcut socoteala, sunt cam 1.300 de elevi pe care i-am condus pe treptele seminarului în anii cât am fost profesor. Când mă cheamă foştii absolvenţi la „revederile“ pe care le organizează, simt cea mai mare bucurie. Din „garda veche“ am rămas doar eu şi părintele Cristişor. Îi privesc ca pe copiii mei, pentru că sunt într-adevăr copiii mei. Majoritatea vin şi acum şi văd preoţi cu barbă albă care se apleacă şi-mi sărută mâna şi-mi spun că le-am fost ca un tată. Ce aţi învăţat de la ierarhii sub ale căror păstoriri aţi slujit? Cel mai mare lucru pe care am putut să-l învăţ de la ierarhii noştri a fost ascultarea! Şi dacă am învăţat ceva pe foştii elevi şi pe actualii diaconi şi preoţi de la catedrală, asta a fost: noi nu putem ieşi de sub ascultare. Apostolii n-au ieşit de sub ascultarea Mântuitorului, noi nu putem ieşi de sub ascultarea ierarhului. Ierarhul poate să mustre, ierarhul are cârjă ca să fie toiag de sprijin şi întărire sau toiag de deşteptare şi îndreptare. Episcopul Antonie Plămădeală, spre exemplu, a fost foarte stăruitor în privinţa pregătirii noastre. Dacă eu scriu astăzi, scriu datorită dânsului. Ne-a chemat într-o zi în cancelarie şi ne-a întrebat ce mai facem, în afară de activitatea de profesori. Şi ne-a spus să scriem şi, dacă ne e teamă de regim să publicăm, să-i dăm dânsului să citească. Şi se tipăreau pe răspunderea lui. Cunosc eparhia, nu ca un ierarh, că n-am apucat să ajung chiar în fiecare loc, dar în proporţie de 80% am bătut-o cu piciorul. Am adunat 80 de articole pregătite pentru un volum, toate descriind ceea ce s-a întâmplat în eparhie de când am început să scriu, de-a lungul anilor. În fiecare an facem parastas pentru coriştii care au decedat de-a lungul celor 153 de ani de existenţă a coralei Catedralei voievodale, slujbă la care participă şi ierarhul. Avem un pomelnic cu toţi coriştii pe care i-am găsit cu numele de la înfiinţare până în prezent. A fost primul cor din Mitropolia Ungrovlahiei, înainte de decretul dat de Patriarhia Română pentru înfiinţarea corurilor mixte. Am dus-o greu, dar nu mă uit înapoi, pentru că-i prea frumos. Mă uit înainte, să putem face ceva să fie frumos şi de-acum încolo. (Interviu realizat de Alexandru Briciu şi publicat în „Ziarul Lumina” din data de 16 mai 2013)
