Hristos a-nviat!
Fraţi creştini, aseară şi astăzi am prăznuit în chip deosebit pe sfântul mare mucenic Gheorghe. Biserica l-a lăudat în cântări frumoase şi vrednice de el, pentru că a meritat toată lauda, un asemenea tânăr general, cum a fost Sfântul Gheorghe, care pentru credinţa lui sinceră in Mântuitorul Hristos, a pătimit cele mai cumplite chinuri din partea păgânilor. [Din] Viaţa spusă astăzi la sfânta Liturghie, deja de la acatistul din seara aceasta poate că v-aţi dat seama ce-a insemnat această mare personalitate creştină, sfântul Gheorghe.
Vreau să vă spun numai atât din viaţa lui, că a pătimit sub Diocleţian, ultimul mare impărat păgân, insă mare prigonitor al creştinilor; şi a pătimit sfântul Gheorghe pe la anul 298. Era originar din Capadochia, maica sa fiind din Palestina.
După patimile sale a fost inmormântat în Ţara Sfântă, în oraşul Lida. Foarte mulţi dintre călătorii care merg la locurile sfinte au fost şi la mormântul sfântului Gheorghe şi s-au bucurat sărutându-i icoana şi racla cu moaşte şi lanţurile cu care a fost legat şi chinuit în timpul pătimirilor sale. Cinstea lui insă este mai presus de fire, mai presus de lume, în lumea lui Dumnezeu. Pentru că el, impreună cu ingerii şi cu toate puterile cereşti, se laudă acolo impreună in cântări ingereşti, cum noi, oamenii pământeni, nu putem inţelege. Acolo e lauda lui, pentru că şi-a dat viaţa pentru Hristos, pentru Dumnezeu.
In seara aceasta aş vrea să vă citesc ceva despre mucenici, cum a fost şi sfântul Gheorghe. Pentru că el a fost unul din marii mărturisitori ai lui Hristos, insă au fost foarte mulţi. El, ca şi sfântul Sava Stratilat pe care-l prăznuim mâine, a fost ofiţer superior in armata romană. Insă au fost foarte mulţi recruţi, tironi – cuvântul tiron [are] sens de recrut în limba greacă, [ca sfântul Teodor Tiron] – foarte mulţi ostaşi şi foarte mulţi oameni de rând, ţărani, muncitori din toate categorlile care, când a fost vremea mărturisirii, cu foarte mult curaj au spus: „eu cred in Dumnezeu”. Si aceasta le-a adus moarte, moarte cruntă, insă prin asta s-au desăvarşit şi au devenit prietenii lui Dumnezeu, cei care L-au mărturisit în vremuri de grea cumpănă pentru viaţa lor.
Pentru aceşti sfinţi mărturisitori plini de curaj, avem un cuvânt aici, inaintea noastră, rostit undeva in Asia Mică, [in] Siria de un mare cuvântător al Bisericii, numit sfântul Asterie, episcopul Amasiei, care era un foarte mare iubitor de mucenici. El trăieşte in perioada de indată după chinuirile lor, adică pe vremea lui Constantin cel Mare, când aceste chinuri au incetat. Şi iată cuvântul lui – cuvântul este mai lung, insă am să vă citesc numai un fragment – incepe aşa:
„Dacă diavolul nu prigonea pe creştini, şi n-ar fi pornit război impotriva Bisericii, n-am fi avut mucenici. Iar dacă n-ar fi fost mucenici, viaţa noastră ar fi fost tristă si fără sărbătoare. Căci ce este egal in valoare cu aceste sărbători? (…) Adevărata evlavie este de a te inchina si de a cinsti pe cei care au suferit cu răbdare patimi pentru Domnul, si care s-au pregătit pentru cea mai mare primejdie, moartea. Cei indeobste prăznuiţi – [sfinţii mucenici] – au ajuns corifei si inainte stătători. Oameni nemuritori din pricina vieţii lor frumoase, vesnic vii, pentru că au dispreţuit viaţa, au schimbat sângele lor cu impărăţia cerească si au declarat corpul cel ispititor, binefăcător sufletului.
Asa lucrează voinţa cea sfântă si bună, când ea este în om ca un conducător de care de luptă, când i se supun ei toate pornirile şi mişcările şi cand tine gândurile cu grijă, ca pe niste frâuri, lovind pe cea sălbatecă si infrânând pe cea care este peste măsură de iute, pentru ca nu cumva drumul vieţii să ajungă neordonat si primejdios. Mucenicii sunt nu numai dascălii unei bune vieţuiri, ci si acuzatorii păcatului (…). Dacă acela a biruit prin răbdare para focului, pentru ce tu nu imblânzesti prin castitate desfrânarea? Dacă mucenicul nu avea nici o milă de bogăţia si banii pe care i-a lăsat, pentru ce tu nu dispretuieşti putin argint pentru dreptate?”.
Sfântul Gheorghe avea o avere foarte mare, asa era pe vremea aceea. Părinţii îi muriseră si inainte de a suferi martiriul, a impărţit toată averea lui la săraci. La asta se referă si sfantul Asterie.
„Daca mucenicul s-a despărţit de soţie, de copii şi de cei mai dragi lui, pentru ce nu osândesti prieteniile pătimase si primejdioase, simpatia pentru persoanele care intâmplător au oarecare legături de familiaritate cu tine, pentru ce treci peste dreptate, pentru ce spui că este o nebunie frica de Dumnezeu? Dacă mucenicul s-a dezbrăcat de trup pentru Dumnezeu, pentru ce tu nu te lipsesti de o singură haină ca să imbraci pe cel sărac? Dar toate acestea, comparate unele cu altele, dovedesc felul nostru rău de purtare. Asadar, sau să ne rusinăm de sfinţi, ca de niste dascăli, sau să ne temem de ei, ca de niste acuzatori.
Să arătam că viaţa noastră imită pe cei cinstiţi de noi. Să avem tot atâta incredere în Dumnezeu, pe cată au avut sfinţii când s-au supus poruncilor şi au nădăjduit cu tărie in făgaduintele lui Dumnezeu (…) Căci noi oamenii suntem asa fel formati de la natură, ca să ne purtăm cu moliciune şi fără hotărare faţă de muncile care nu au nici o răsplată şi dimpotrivă, să ne ocupăm de cele ce au de sfarşit răsplată şi cinste.
Din această pricină, toţi mucenicii au dat atenţie cuvintelor evanghelice prin care Domnul indeamnă pe sfinţii Săi (…), zicând aşa: «Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine inaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pe el inaintea Tatălui Meu cel din ceruri» (Matei 10,32).
Intemeiaţi pe această mărturisire a Domnului, mucenicii au suferit cu sufletul neschimbat ascuţişul sabiei, au mers în foc, fiecare şi-a oferit spatele spre biciuiri, s-au sfâşiat coastele cu varful unghiilor, au răbdat lanţuri de fier şi au fost duşi in locuinţele întunecoase ale inchisorilor; s-au topit de foame şi s-au vestejit de sete; ca nişte pietre îşi dădeau feţele lor celor ce-i loveau; auzeau insultele ca nişte surzi; tăceau ca nişte muţi în faţa celor care-i insultau şi batjocoreau; au fost expuşi in faţa gloatelor şi in teatre; erau purtaţi prin piaţă şi prin for cu trupurile compler goale şi, ce e mai dureros, nu numai bărbaţi, ci şi femei. Unii au fost arşi in foc, alţii au ingheţat din pricina gerului, ne-au impărţit faptele lor de vitejie în felurite chipuri, pentru ca sa invingă chiar prin moartea lor. Pentru aceea imbrăcăm cu cinste evlavioasele lor trupuri, vasele alegerii, uneltele fericitelor lor suflete, casele în care au locuit filozofi. Le păstrăm ca pe nişte odoare de mare preţ, pentru toată viaţa, ne inarmăm cu ele, ca şi cu nişte merite proprii.
Biserica se intăreşte cu mucenicii, după cum se intăreşte un oraş cu soldaţi viteji. Se fac în cinstea lor prăznuiri obşteşti şi ne desfătăm de bucuria sărbătorilor. Cei cuprinşi de greutăţi sau nenorociri omeneşti, se grăbesc ca la un azil la locul de odihnă al preafericiţilor mucenici. Din pricina indrăznirii lor în faţa lui Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugăciunilor (…) noastre. La locurile de odihnă ale mucenicilor, săracii scapă de sărăcie, bolnavii sunt vindecaţi, ameninţările puternicilor adorm. Sfintele lor locaşuri de odihnă sunt in mare cinste.
Astfel… [ascultaţi aici]: „.tatăl sau mama işi ia in braţe copilul bolnav, lasă la o parte spitale şi pe doctori, se refugiază la ajutorul unui om care n-a invăţat medicina. Venind la unul din mucenici, prin el se roagă Stăpânului a toate, intrebuinţând aceste cuvinte către mijlocitor” [ascultaţi o rugăciune către martir]: „«Pătimind pentru Hristos, roagă-te pentru patimă şi boală! Având indrăzneală către Dumnezeu, pune cuvânt bun pentru semenii tăi. Chiar dacă ai părăsit viaţa aceasta a noastră, totuşi cunoşti suferinţele omeneşti. Te rugai şi tu altădată mucenicilor, pe când nu erai mucenic. Atunci când cereai, dobândeai; acum, pentru că ai, dă! In cinstea ta, cere pentru noi folos şi câştig. Să fim vindecaţi prin rana ta, după cum tu ai fost vindecat prin rana lui Hristos».
Altul care voieşte să se insoare, face inceputul căsătoriei sale printr-o rugăciune către mucenici. Cine vrea să plece intr-o călătorie cu corabia, nu ridică ancora corăbiei inainte de a chema in ajutor pe sfinţii mucenici şi pe Stăpânul lor, pe Stăpânul mării. Locul de odihnă al mucenicilor este un cămin obştesc, pentru cete de săraci şi şiruri de sărmani. Mucenicii sunt căutaţi pretutindeni, pe uscat şi pe mare”…şi nu au frică de nimeni, aceşti sfinţi ai lui Hristos, numai de Hristos Domnul se temeau, să nu greşească cu viaţa lor. „(…) Aşa sunt mucenicii. Cum erau insă tiranii şi ucigaşii lor, care gândeau lucruri grozave despre ei, care se lăudau cu trufie şi nu cunoşteau pe Stăpânul lor?”
Iată cum erau ucigaşii: „mugeau mai infricoşat decât leii, alergau mai iute decât leoparzii, sfâşiau mai rău decât urşii, vărsau sânge mai mult decât lupii, vicleneau ca vulpile. Acum insă zac mai netrebnici decât cei cu adevărat morţi; uitarea a cuprins viaţa lor.”
Au fost impăraţi, cum a fost Diocleţian şi alţi impăraţi… Acest mare criminal, acest vărsător de sânge a murit ca un netrebnic, totdeauna era zguduit de frică, tremura; avea un palat la Spoleto, pe malul Mării Mediterane, in Croaţia de astăzi şi acolo tremura ziua şi noaptea, mereu veneau valuri de sânge, valuri de chinuri ale conştiinţei care îl mustrau pentru ce-a făcut toată viaţa lui ca impărat. Si alţii au murit mâncaţi de viermi sau roşi de alte chinuri lăuntrice. Aşa au murit aceşti ucigaşi ai creştinilor. Este o carte intreagă a lui Lactantiu, De mortibus persecutorum („Despre moartea celor care au persecutat”); acest Lactantiu a trăit pe vremea sfântului Constantin cel Mare, îi cunoştea, o parte din ei trăiau sau muriseră sub ochii lui.
„Celor chinuiţi de ei insă le-a urmat o amintire neştearsă şi o laudă nemuritoare. Cei mai in vârstă au primit de la bătrâni povestiri despre viaţa şi suferinţele mucenicilor şi au apreciat cultul mucenicilor la rândul lor, bunicul – nepotului, tatăl – copilului, aşa că au făcut nemuritoare lauda. In chipul acesta viaţa păstrează din generaţie generaţie aceste sărbători ca pe o moştenire nefurată, dar mai bine zis ca pe un bun de mare preţ, mai scump decât moştenirile pământeşti.
In adevăr, averile moştenite sau sunt furate de hoţi, sau sunt luate de duşmani ca pradă de război, sau se pierd din pricina vitregiei vremurilor, pe când prăznuirea bărbaţilor sfinţi nu este intreruptă nici intr-un an, atât timp cât vor fi ani, cât va curge timpul, cât va avea cerul soarele, cât va hrăni pământul fiinţele sale, iar marea vietăţile ei. Adevărat vorbim, chiar când vor inceta de a mai fi stihiile lumii acesteia, slava mucenicilor şi a drepţilor nu se va stinge, nici nu va pieri vreodată impreună cu creaţia şi cinstea cuvenită lor. Dimpotrivă, atunci mai mult va inflori slava lor, căci este mutată spre viaţa cea nemuritoare a omenirii”, viaţa cerească.
Atât vă citesc – cuvântul este mai lung. Fraţi crestini, aţi desprins din această laudă a mucenicilor caracterul general in care au fost mari marturisitori, acesti sfinti, cu pretul vietii lor(…)”.
Sursa: Parintele Sofian Boghiu
Editura Bizantina, 2007, Bucuresti
(Cuvânt rostit pe 23 aprille 1985)
