Duminica a 24-a după Rusalii: Învierea fiicei Iair (Luca VIII, 41-56) Acum câteva duminici la Sfânta Liturghie am aflat despre Înviera fiului văduvei din Nain; acum aflăm despre Învierea fiicei lui Iair. Se conturează astfel învătătura bisericii despre moarte si viata viitoare, învătătură completată si prin Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv si săracul Lazăr, când întelegem învătătura despre rai si iad, viata de apoi si imposibilitatea “trecerii” dintr-o parte în alta. Vedem că Mântuitorul a spus celor care plângeau moartea fiicei lui Iair: nu plangeti; n-a murit, ci doarme. De ce? Ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toti cei ce vor crede în El si vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar dacă mor cu trupul, ei sunt vii înaintea Lui, cum spune El si în alt loc: cel ce crede în Mine, chiar de va muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca acestia numai cu trupul sunt adormiti, iar nu si cu sufletul. Acest adevăr ni-l arata si Sfântul Pavel, care spune: Fratilor, despre cei ce au adormit nu vreau să fiti în nestiintă ca să nu vă întristati ca si ceilalti care nu au nadejde (I Tesaloniceni 4,13). Deci noi care credem că Iisus a murit, dar a si inviat, noi credem că pe cei adormiti întru Iisus, îi va aduce la învierea cea de apoi împreună cu El. Căci, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom si vietui împreună cu El. Deci, cei mutati în credinta în Iisus Hristos, nu sunt morti, ci adormiti, după cum spune Apostolul Pavel: Hristos a înviat din morti, fiind începătura învierii celor adormiti. (I Corinteni 15, 20). Deci, învierea lui Hristos, prevestită de cele trei învieri, este baza si speranta învierii noastre, a tuturor, la sfârsitul veacurilor. Moartea si învierea fiicei lui Iair ne poartă cu gândul către propria noastră moarte si înviere, dându-ne seama, totodată, că întreaga lucrare săvârsită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe pământ se leagă direct de existenta si mântuirea omului. Mântuitorul pe toate le-a săvârsit pentru noi, astfel că vietuirea, moartea si Învierea Lui s-au preschimbat în pilde pentru vietuirea, moartea si învierea noastră. Iată de ce, în cele ce urmează vom face câteva reflectii cu privire la două dintre cele mai însemnate si cutremurătoare momente ale existentei: moartea si învierea omului. 1. Gândul la moarte – act de întelepciune; gândul la înviere – act de credintă. Fiecare dintre aceste gânduri se raportează la două lumi diferite: a Vechiului si a Noului Testament. Astfel, dacă în prima propozitie, sfatul în tot ce faci aduti aminte de sfârsitul tău, si nu vei păcătui în veac (Întelepciunea lui Sirah 7,38) era considerat supremul act de întelepciune, echivalentul cunoscutei expresii memento mori (adu-ti aminte că esti muritor), – în Legea nouă, accentul se mută de la idea de sfârsit a vietii la aceea a învierii pentru viata fără de sfârsit, idee sustinută de credintă. De aceea Sfântul Pavel avertizează: dacă Hristos n-a înviat (cum zic unii), zadarnică este credinta voastră… Dar acum Hristos a înviat din morti fiind începătură a învierii celor adormiti. Asadar,a cugeta la înviere devine supremul act de credintă, încât anticul “adu-ti aminte că esti muritor”, în legea harului se preschimbă în “adu-ti aminte de inviere”! Să luăm seama, însă, la faptul că mutarea gândului de la moarte la viată, propriu-zis la înviere, nu se face de la sine, ci doar prin libera optiune a fiecăruia, pe care Dumnezeu o respectă întocmai, asa cum noteză inspirat Isus Sirah ”înaintea oamenilor este viata si moartea si oricare le va plăcea, li se va da”. 2. Învierea Mântuitorului a fost prevestită de învierile săvârsite asupra altora. La un loc, însă, toate prevestesc Învierea cea de apoi. În toate cazurile, moartea a cauzat durere mare familiilor cărora apartineau. De aceea Mântuitorul i-a redat vii acelor familii, ca să arate ucenicilor, si prin ei, nouă tuturor, cel putin trei lucruri: a. că dacă a înviat pe altii, si El poate învia, ceea ce s-a si întamplat; b. că ne va învia si pe noi, dacă noi credem în El; c. că învierea nu înseamnă o simplă revenire la viată ci si o reintegrare în familia si în neamul din care facem parte. Acest al treilea aspect solicită, credem, câteva explicatii speciale, pe care le vom oferi în continuare. La învierea cea de obste, fiecare va fi judecat în sânul neamului în care a vietuit pe pământ. Voia Domnului a fost ca oamenii să nu trăiască izolat, ci în comunităti organizate, mai mici sau mai mari. Adică în familia restrânsă, propriu-zisă (Ionescu, Popescu), si în marea familie a unui popor distinct: natiunea română, în cazul nostru. Astfel, virtutile si păcatele omului se leagă cu mii de fire nevăzute de ale semenilor din cadrul propriei familii si totodată ale familiei neamului în care s-a nsscut, a vietuit si a murit. Este firesc, asadar, ca la sfârsitul veacurilor, la învierea de obste, fiecare să fie judecat în contextul în care a săvârsit faptele bune sau rele. Altfel spus: odată cu neamul său. De aceea, vorbind despre moarte si înviere, Sfântul Apostol Pavel scrie: ”de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un Om si învierea mortilor. Căci precum în Adam toti mor, asa si în Hristos toti vor învia. Dar fiecare în rândul cetei sale” (I Corinteni 15, 21-23). Aceste cuvinte par capitale pentru întelegerea semnificatiei apartenentei noaste la un anumit popor, sub soare si în vesnicie, atât prin nastere si vietuire, cât si prin moarte si înviere. Să ne amintim că în Vechiul Testament moartea era considerată o adăugare la poporul său, adică în rândul cetei sale, după formula paulină: “apoi, slăbind, Avraam, a murit la batrâneti adânci, sătul de zile, si s-a adăugat la poporul său” (Facere 25, 8). Prin învierea de obste, la sfârsitul veacurilor, fiecare se va adăuga din nou la poporul său, printr-o înnoită integrare în rândul cetei sale, spre a fi judecat alături de cei dintr-o semintie cu el. Astfel, Învierea fiicei lui Iair din Evanghelia de astăzi să ne fie prilej la aceste meditatii, să nu uităm că vom muri, dar mai ales că vom si învia în Hristos Domnul. Amin.
