(Luca 15, 11-32) Cunoaştem cu toţii aceast pildă. Dar nu o ştim. Am uitat-o. E şi normal; când şi cine mai are timp să se gândească la un fiu plecat de acasă cu tot ce putea să-i dea tatăl său. La un fiu sau o fiică ce îşi trăieşte viaţa după bunul plac departe de casa părintească sau chiar acasă fiind… Sunt acum întâmplări banale, cotidiene. Astăzi copiii pleacă de acasă, la şcoală, după slujbe mai bune, la oraş sau în altă ţară. Atunci nu mai este pentru aceste vremuri această pildă ?… Să nu fie!… Câţi dintre noi suntem conştienţi că ne găsim în postura fiului risipitor? Cât de aproape de Dumnezeu ne credem? Asemenea fiului celui mare care a rămas acasă, ascultător – şi totuşi a pierdut si el mântuirea? În lumea de astăzi, în care totul pare că se străduieşte să te îndepărteze de Tatăl ceresc, mai avem noi o legătură, o relaţie specială, de apropiere, de supunere cu smerenie şi de ascultare a cuvintelor sale? În mijlocul atâtor asalturi mediatice care ne prezintă răul şi păcatul ca fiind bune, măcar mai suntem conştienţi de depărtarea noastră de Dumnezeu? Pentru că fiul risipitor a avut acest mare avantaj: a conştientizat cât de îndepărtat era de Tatăl său şi cât de înfometat era. Noi mai înţelegem acestea astăzi? Mai înţelegem că suntem de cele mai multe ori foarte departe de El, pe un drum care nu duce nicicum spre El, ci care ne îndepărtează de El, fără să realizăm aceasta? Sau poate că chiar ne credem în curtea Sa, dar am pierdut de mult legătura şi apropierea de El prin rutina şi lipsa dragostei din noi, sau a autosuficienţei noastre… Să luăm aminte aşadar la fiul risipitor şi, mai înainte de toate, primul pas să fie ca şi al acestuia: să ne venim în fire („şi venindu-şi în fire…”). Pr. Ion G
