Iisus a zis slăbănogului: „Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău?! (Ioan V, 14) Cine nu este cuprins de milă şi de compătimire când vede un bolnav paralizat zăcând într-un pat de mulţi ani? Acest slăbănog de la Poarta Oilor a trebuit să aştepte 38 de ani ca să poată plăti canon pentru păcatele făcute de el, iar acum s-a împlinit vremea ca să se arate Mântuitorul Cel ce a ridicat păcatele lumii ca să-l tămăduiască. Dar pentru ce-i zise Mântuitorul: „Voieşti să te faci sănătos? Nu ştia oare Domnul cât de mult voia el să se facă sănătos? De la alţi bolnavi am văzut cum Domnul cere credinţă, acestuia vedem ca îi cere voinţă, dar voinţa pe care o cere este aceea de a se face sănătos şi cu sufletul. Iată cum neputinţa, care-l apropia de moarte pe uitatul slăbănog, face ca Viaţa să-l caute. Căci Hristos îl vindecă de moarte, lucrul cel mai de dorit cu putinţă. La strigătul slăbănogului: Doamne, nu am om!, milostivindu-Se Hristos, îi raspunde: „Eu pentru tine M-am făcut Om; pentru tine M-am îmbrăcat cu trup…” (Slava Litiei, glas 5). Iar cheia aşezării aici a Evangheliei ne este dată de încă o cântare, care zice: „În scăldătoarea oilor, oarecând, un înger se pogora şi numai pe unul vindeca într-un an; iar acum, cu dumnezeiescul botez, curăţeşte Hristos mulţimi nenumărate” (Cantarea 1. 5 Canonul Utreniei) şi care este reluată de câteva ori în lungul prăznuirii acesteia (ex. Cantarea 4. 5). Iată cum Pridvorul lui Solomon, pridvorul celui înţelept, devine pridvor al înţelepciunii. Biserica, locaş al puterii lui Hristos înduratul, după cum oglindeşte şi textul Icosului: „Cel ce cuprinzi cu palma mâinii Tale marginile lumii, Iisuse Dumnezeule, Cel ce împreună cu Tatal eşti fară de început şi împreuna cu Duhul Sfânt stăpâneşti toate, arătatu-Te-ai în trup, vindecând bolile şi patimile alungănd; pe orbi i-ai luminat şi pe cel slăbănog cu dumnezeiescul Tău cuvânt l-ai ridicat, poruncindu-i îndată să umble şi să ridice pe umerii săi patul care l-a purtat. Pentru aceasta toţi, împreună cu dânsul, cântăm şi grăim: Slavă puterii Tale, Hristoase îndurate!” Deci, fraţi creştini, să nu uităm că păcatul trebuie să se plătească undeva, trebuie să se ispăşească prin durere tot ceea ce s-a făcut cu plăcere, ori în aceasta viaţă, prin pocăinţă sinceră, spovedanie curată, ori în osanda veşnică, fără de sfârşit. Amin!.
