V-aţi întrebat vreodată cât aţi putea dărui aproapelui din timpul propriu, din suflet sau din puţnii banuţi pe care îi aveţi? Aţi meditat vreodată câţi oameni aţi putea face macar puţin mai fericiti dacă le-aţi putea aduce zâmbetul pe faţă, dar poate şi o lacrimă de bucurie printr-un cuvânt, un mesaj spus atunci, când sufletul lor se simţea singur în suferinţă şi durere, şi numai Dumnezeu şi îngerii îl vegheau? Aţi încercat să priviţi prin casă şi să vede-ţi câte lucruri aveţi şi câte vă sunt cu adevărat de folosinţă şi dorite încă ? V-a trecut prin minte gândul că, cu ce vă prisoseşte, aţi putea face un om sau poate chiar mai mulţi să simtă că s-a întâmplat şi-n viaţa lor o „minune” şi a adus şi pentru ei „pantofi de măsura necesară” sau orice, ce pentru noi e un lucru de nimic, iar pentru cineva sunt lacrimile lor de bucurie şi recunostinţă? Aţi încercat să simţiţi vreodată ce ascunde un om dincolo de cuvintele, de privirea lui? Aţi incercat să vedeţi dacă puteţi simţi toate astea? Aţi încercat să meditaţi că există oameni ce uită de trecerea timpului, doar pentru a putea bucura alţi oameni bolnavi, cu diverse probleme, şi că aţi putea oricând să fiţi printre acei oameni? Ar fi minunat dacă cât mai mulţi dintre noi ar răspunde afirmativ. Căci de multe ori spunem că de fapt nu avem cu ce să ne ajutăm aroapele, nu prea avem nici din celea şi nici din altele. Dar oare nu avem pentru cel de lângă noi o vorbă bună sau o hainuţă. Iar uneori chiar şi un bănuţ poate ajuta într-un fel sau altul. Şi nu e necesar să aşteptăm un anumit motiv pentru a o face, potrivită este fiecare zi, care poate aduce un pic de sărbătoare şi un mic zâmbet cu o lacrimă de bucurie, pe faţa aproapelui nostru. Şi cel mai important pentru toţi şi uşor de împlinit este vorba bună. Ştiţi vorba aceea: „Vorba dulce mult aduce”. E extraordinar când găsim şi putem oferi o vorbă bună, un balsam pentru un suflet, în anumite clipe grele ale vieţii. Să nu fim indeferenţi de durerea aproapelui, căci nu poate exista pentru noi, acel „nu ne pasă” de care este plină lumea de azi. Pentru un creştin nu poate exista indeferenţă faţă de durerea aproapelui. Durerea celui de alături ar trebui să fie şi a noastră. S-a întâmplat odată să fiu tristă şi îndurerată. Pierdusem o persoană dragă din viaţa mea şi îmi era greu să accept şi modul cum plecase şi chiar faptul că s-a stins din viaţă. În una din zile venisem la mormântul său şi încercam în sfârşit să-mi fac ordine în gânduri. Nu ştiu exact, probabil îmi curgeau lacrimi şiroaie pe faţă, căci brusc am simţi că cineva s-a apropiat şi mă priveşte. Era o tânără femeie, cu un val negru pe cap. Toată înfăţişarea ei vorbea despre o proprie durere şi pierdere. Dar nu a zis nimic despre ea. M-a întrebat cum mă simt eu, cine este pentru mine omul pe care-l deplâng, nu ca să se plângă de amarul ei. M-a uimit, bucurat (deşi nu erau cele mai potrivite împrejurări pentru o bucurie), mi-a adus lacrimi de mulţumire Bunului Dumnezeu că m-ai există asemenea oameni pe pământ. Din acea clipă nu a mai contat pentru mine timpul meu, am raspuns, am mulţumit pentru întrebare, am întrebat-o de persoana pentru care era acolo, era vorba de soţul ei, ce a plecat la Domnul de curând în floarea vârstei. Probabil că nu s-a stins durerea din inimile noastre, dar am simţit ce înseamnă că nu mai eşti singur. Că cineva vrea să te susţie şi aline în suferinţă. Desigur că mereu există Dumnezeu, care ne alină orice durere şi suferinţă, doar oare şi fiecare dintre noi nu ar trebui să contribuie măcar cu puţin, pentru sprijinul cuiva. Asta este rostul unei „vorbe bune”, puterea de a găsi în noi o vorbă pentru cel de lângă noi, ca să-i aline sufletul, puterea de a-i împărţi durerea, chiar de l-am întâlnit pentru prima şi ultima dată în calea vieţii. Căci pentru noi cu adevărat contează…sau cel puţin ar trebui…. Natalia Lozan
