“În ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual»…”
ORTODOXIA INIMII
Şi această poruncă avem de la El: cela ce iubeşte pre Dumnezeu, să iubească şi pre fratele său. (1 In. 4, 21)
“Încrederea Părintelui Serafim în propria-i misiune creştea pe măsură ce el însuşi devenea un om al inimii. La începuturile lucrării sale misionare pusese accentul pe susţinerea adevăratei Ortodoxii, pe rezistenţa împotriva modernismului, renovaţionismului şi ecumenismului. Toate acestea erau bune pentru început. După cum spunea el însuşi: „Cu cât afli mai multe despre învăţătura şi practica creştină, descoperi tot mai mult câte «greşeli» ai făcut până atunci, iar dorinţa ta firească este aceea de a fi «corect»”. Dar toate acestea sunt doar la nivel exterior, după cum avea să vadă tot mai limpede Părintele Serafim o dată cu trecerea anilor. Nu şi-a schimbat niciodată filosofia de temei, originară; nu a devenit nicidecum mai ecumenist, mai modernist sau nou-calendarist spre sfârşitul vieţii decât fusese la început, când pornise să tipărească Cuvântul Ortodox. Doar că acum, mai ales după ce văzuse roadele amare ale „bolii corectitudinii” în Biserică, şi-a dat seama că există ceva cu mult mai esenţial ce trebuie propovăduit în vremurile acestea de pe urmă, când dragostea multora se va răci (Mt. 24, 12).
Mai presus de toate, Părintele Serafim a devenit propovăduitorul unei ortodoxii a inimii. Pe lângă reînvierea Sfintei Rusii (despre care vom vorbi mai târziu), aceasta a fost tema sa principală în ultima parte a vieţii.
„Creştinismul adevărat“, afirma el într-o conferinţă, „nu înseamnă doar să ai opţiunile corecte despre creştinism – aceasta nu este de ajuns pentru a-ţi mântui sufletul. Sfântul Tihon (din Zadonsk) spune: «De va zice cineva că adevărata credinţă este dreapta păzire şi mărturisire a dogmelor celor drepte, ar spune adevărul, căci orice credincios are neapărată trebuinţă de pravoslavnica păzire şi mărturisire a dogmelor. Însă această cunoaştere şi mărturisire nu poate prin ea însăşi să facă din om un creştin adevărat şi plin de credincioşie. Ţinerea şi mărturisirea dogmelor ortodoxe se află totdeauna în adevărata credinţă în Hristos, însă adevărata credinţă a lui Hristos nu se găseşte totdeauna doar în mărturisirea Ortodoxiei… Cunoaşterea dogmelor celor drepte este în minte şi este adeseori stearpă, trufaşă şi mândră. […] Adevărata credinţă în Hristos este în inimă şi este rodnică, smerită, răbdătoare, iubitoare, milostivă, îndurătoare, flămânzind şi însetând de dreptate; ea fuge de poftele lumeşti şi se alipeşte de singur Dumnezeu, râvneşte şi caută totdeauna cele cereşti şi veşnice, cu tot păcatul se războieşte şi neîncetat caută şi cere ajutor de la Dumnezeu pentru aceasta». Iar apoi îl citează pe Fericitul Augustin, care învaţă astfel: «Credinţa creştinului este cu dragoste; credinţa fără dragoste este cea a diavolului». Sf. Iacov, în Epistola sa, ne spune că şi dracii cred şi se cutremură (Iac. 2, 19).
Deci Sf. Tihon ne arată începutul înţelegerii a ceea ce este Ortodoxia: este ceva ce ţine, mai înainte de toate, de inimă, şi nu numai de minte, ceva viu şi cald, nu abstract şi rece, ceva ce se învaţă şi se practică în viaţă, nu doar în şcoală“.
Pentru a da fraţilor săi creştini un simţământ mai adânc al unui creştinism trăit din toată inima, Părintele Serafim aducea exemplul grupului protestant Gospel Outreach, din care proveneau Mary, Solomonia şi alţii. Respingând în continuare erorile protestantismului, la fel ca totdeauna, putea acum să depăşească perspectiva perioadei negative de la început, să pătrundă prin ce din afară până în inima nevoinţelor acestor oameni.
„Protestanţii aceştia“, spunea el, „au o credinţă creştină simplă şi caldă, fără prea mult din îngustimea sectară ce caracterizează multe grupări protestante. Ei nu cred, la fel ca unii protestanţi, că sunt «mântuiţi» şi că nu mai au nevoie să facă nimic; ei cred în ideea de nevoinţă duhovnicească şi de desăvârşire a sufletului. Se silesc să se ierte unii pe alţii şi să nu poarte ranchiună. Ei adună de pe străzi vagabonzi şi hippy şi au un centru special pentru reabilitarea lor şi învăţarea simtului responsabilităţii. Cu alte cuvinte, iau în serios creştinismul ca fiind cel mai însemnat lucru din viaţă; nu este plinătatea creştinismului, pe care o avem noi, ortodocşii, dar este bun măcar şi atâta, iar aceşti oameni sunt calzi şi iubitori, cu vădită dragoste de Hristos. Prin aceasta, ei sunt un exemplu a ceea ce ar trebui să fim noi, şi încă mult mai mult. […]
Unii dintre tinerii noştri ortodocşi se convertesc la asemenea grupări, dar se întâmplă şi invers – unii din aceşti protestanţi se convertesc la Ortodoxie. Şi de ce nu? Dacă noi avem adevăratul creştinism, trebuie să fie şi la noi ceva ce să poată fi văzut şi dorit de cel ce iubeşte sincer adevărul. Noi am botezat la mănăstire câţiva oameni din acest grup protestant; ei sunt atraşi la Ortodoxie de harul şi de Sfintele Taine, a căror prezenţă o simt în Ortodoxie, însă care sunt absente în grupul lor. Iar odată deveniţi ortodocşi, descoperă că experienţa lor protestantă, care părea cândva atât de reală, era fără adâncime, superficială. Liderii lor le oferă învăţături foarte practice, întemeiate pe Evanghelie, dar, după un timp, învăţăturile se epuizează şi ei ajung să se repete. Venind la Ortodoxie, aceşti convertiţi descoperă o bogăţie de învăţături inepuizabile, capabile să-i ducă până în adâncul experienţei creştine, o experienţă aflată mult dincolo de a celor mai buni dintre creştinii neortodocşi. Noi, cei ce suntem deja ortodocşi, avem această comoară şi această adâncime chiar în faţa noastră, şi ar trebui să o folosim mai deplin decât o facem de obicei“.
Părintele Serafim vorbea în termeni asemănători şi despre cei ce se converteau la Ortodoxie în Africa. Cu începere de prin anii ‘60 urmărise cu mare interes misiunea ortodoxă din Africa, scriind şi publicând articole despre africanii convertiţi la Ortodoxie, corespondând cu ei, trimiţându-le îmbrăcăminte, alimente, Biblii şi revista Cuvântul Ortodox. Era foarte mişcat de scrisorile primite din Africa, văzând în ele o evlavie simplă şi o dragoste caldă pentru Iisus Hristos şi Biserică, pe care le socotea vrednice de luat aminte de către mult prea complicaţii oameni din Occident. Iată ce spunea el într-o cuvântare:
„În ultimii cincizeci de ani a avut loc o extraordinară mişcare de convertire la Ortodoxie în Uganda, Kenya şi Tanzania, iar acum, în Congo şi în alte ţări. Aceşti oameni trimit adeseori la Cuvântul Ortodox scrisorile cele mai simple cu putinţă, pline de duhul Evangheliei, despre bucuria lor întru Domnul. Ei sunt foarte, foarte evlavioşi şi credincioşi faţă de Ortodoxie. Astfel de oameni cu inima simplă doreşte Hristos, şi tocmai astfel de oameni vin astăzi în Biserica Ortodoxă”.
Într-o altă cuvântare, Părintele Serafim a vorbit mai mult despre unele dintre scrisorile primite:
„Sunt scrisori deosebit de emoţionante de la tineri africani convertiţi la Ortodoxie. Ei dau cea mai înaltă cinstire episcopilor lor. Unii merg la seminar. Este vădit că acestor oameni din Africa li s-a dat o simţire ortodoxă adevărată. Dacă oamenilor simpli li se predică Evanghelia ortodoxă, ei răspund şi acum la fel cum au răspuns totdeauna în trecut. Însă cu oamenii complicaţi este mult mai greu“.
Propovăduind ortodoxia lăuntrică a inimii, Părintele Serafim atrăgea atenţia asupra calculului şi atitudinii critice. El socotea că această ispită ţine de urmarea „înţelepciunii din afară”.
„Uneori”, spunea el, „zelul nostru pentru «Ortodoxie» poate fi atât de exagerat, încât duce la situaţii similare cu cea care a făcut-o pe o bătrână rusoaică să remarce referitor la un entuziast convertit american: «Păi, e limpede că-i ortodox, dar oare este creştin?» A fi «ortodox, dar nu creştin» este o stare care în limbajul creştin are un nume aparte: înseamnă a fi un fariseu, a fi atât de prins de litera legiuirilor bisericeşti, încât să pierzi duhul care le dă viaţă, duhul adevăratului creştinism“.
Părintele Serafim scotea în evidenţă felul cum ne putem lăsa duşi de „corectitudine” chiar şi în lucruri mărunte:
„Poate că îndrăgim icoanele bizantine bine făcute (ceea ce este un lucru bun), însă mergem prea departe dacă dispreţuim icoanele pictate într-o manieră mai modernă, care încă mai există în multe biserici. Acelaşi lucru este valabil şi pentru cântarea bisericească, pentru arhitectură, pentru respectarea regulilor privitoare la post, la îngenuncherea în biserică etc…”.
„Dacă vă agitaţi ca să aveţi icoane din cele mai corecte şi începeţi să «Este o icoană în stil greşit în biserica noastră», trebuie să aveţi mare grijă pentru că puneţi prea mult accent pe ceva exterior. Sincer să fiu, când dau de o biserică unde nu sunt decât icoane de un stil desăvârşit, încep să am îndoieli gândindu-mă dacă nu cumva [credincioşii de acolo] nu fac decât să urmeze o modă. Cunosc un caz (unul dintre multe) în care o biserică avea icoane ruseşti vechi, originale – unele bune, altele de un gust îndoielnic, pictate într-un stil relativ nou – iar un credincios mai râvnitor le-a luat pe toate şi le-a înlocuit cu reproduceri pe hârtie ale unor icoane în stil perfect bizantin. Şi care a fost rezultatul? Oamenii de acolo au pierdut contactul cu tradiţia, cu cei ce le-au dat Ortodoxia. Au scos icoanele originale înaintea cărora credincioşii s-au rugat veacuri de-a rândul”.
(…)
Părintele Serafim mai observa cât de uşor ne luăm după „înţelepciunea lumească” atunci când ne lăsăm prinşi de idei măreţe:
„Este la modă acum să înveţi despre Rugăciunea lui Iisus, să citeşti Filocalia, să mergi «înapoi la Părinţi». Dar nici acestea nu ne vor mântui – sunt lucruri care ţin de cele exterioare. Ele pot fi de folos, dacă sunt folosite cum se cuvine, dar dacă devin o patimă, cel dintâi lucru după care tânjeşti, atunci devin exterioare şi nu duc la Hristos, ci la Antihrist“.
Părintele Serafim era una cu prorocul veacului al XIX-lea, Sf. Ignatie Briancianinov, când învăţa că numai cei ce simt Împărăţia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare să recunoască adevărata fire a lui Antihrist atunci când va veni. Dimpotrivă, afirma Părintele Serafim, „«super-ortodocşii» de azi pot uşor să-i cadă pradă lui Antihrist“. În unele locuri a spus şi cum se poate întâmpla aceasta:
„Vladimir Soloviov, în «Scurtă povestire despre Antihrist», sugera cu ingeniozitate că Antihrist, pentru a-i atrage de partea lui pe ortodocşii conservatori, va deschide un muzeu cu toate antichităţile creştine. Probabil că până şi reprezentările lui Antihrist însuşi (Apoc. 13, 14) vor fi în cel mai curat stil bizantin, iar acest gând ar trebui să ne facă să ne trezim.
Antihrist trebuie înţeles ca un fenomen duhovnicesc. De ce vor dori toţi cei din lumea întreagă să se închine lui? Evident, fiindcă este ceva în el ce corespunde cu ceva din noi. Iar acest ceva este lipsa lui Hristos din noi înşine. Dacă ne vom închina lui (ferească Dumnezeu!), va fi pentru că vom simţi o atracţie către un lucru exterior, care s-ar putea chiar să semene a creştinism, de vreme ce «Antihrist» înseamnă cel ce este «în loc de Hristos» sau seamănă cu Hristos“.
În particular, Părintele Serafim vedea în nejustificatele atacuri „ortodoxe” la adresa Fericitului Augustin semnul externalismului ce va conduce la acceptarea lui Antihrist. Învăţăturile hiper-raţionaliste ale Fericitului Augustin (faţă de Părintele Serafim însuşi se recunoştea a nu fi un mare admirator), nu reprezintă decât aspectul extern, intelectual, al unui om cu o inimă vădit ortodoxă. După cum scria Părintele Serafim într-o scrisoare,
„principalul şi singurul lucru plăcut şi ortodox al său este simţământul ortodox, evlavia şi dragostea de Hristos, ce ies la iveală aşa de puternic în lucrările sale nedogmatice, precum Confesiunile (iar Părinţii ruşi îndrăgesc şi Solilocviile). A-l distruge pe Augustin, cum încearcă s-o facă criticii de azi, înseamnă să ajuţi de asemenea la distrugerea acestei evlavii şi iubiri de Hristos. […] În ce mă priveşte, eu mă tem mult mai mult de inimile reci ale celor «corecţi intelectual» decât de orice greşeli pe care le-ai putea găsi la Augustin. Simt în aceste inimi reci o pregătire pentru lucrarea lui Antihrist (a cărui imitare a lui Hristos trebuie să se întindă şi la «teologia corectă»!); simt la Augustin dragostea lui Hristos“.
Mereu şi mereu, Părintele Serafim îi sfătuia pe fraţii săi creştini ortodocşi să arate dragoste şi milă faţă de cei aflaţi în suferinţă:
„Iată prilejurile zilnice de a ne arăta dragostea creştină”, spunea el: „să dăm de pomană, să-i cercetăm pe bolnavi, să-i ajutăm pe cei nevoiaşi”.
Adeseori, Părintele Serafim vorbea despre primejdia de a transforma Ortodoxia într-un „stil”, trecând cu vederea îndatoririle creştineşti cele mai obişnuite. În cadrul unei conferinţe, spunea următoarele:
„Nu cumva ne lăudăm că ţinem posturile şi calendarul Bisericii, că avem «icoane bune» şi «cântare de obşte», că dăm milostenie săracilor şi poate şi zeciuiala datorată Bisericii? Nu cumva ne desfătăm cu înalte învăţături patristice şi discuţii teologice, însă fără a avea în inimile noastre simplitatea lui Hristos şi adevărata milă faţă de cei aflaţi în suferinţă? – Dacă este aşa, atunci avem o «spiritualitate consolatoare» şi nu vom avea parte de roadele duhovniceşti ce vor fi arătate de către cei lipsiţi de toate aceste «consolări», care suferă profund şi se nevoiesc pentru Hristos“.
În 1979, vorbind despre Arhiepiscopul Andrei de la Noul Diveievo (fostul Părintele Adrian), răposat cu un an în urmă, Părintele Serafim spunea:
„Ura creştinismul «de seră» al celor ce sunt ortodocşi «de plăcere», dar nu duc o viaţă de nevoinţă şi de adâncire a creştinismului lor. Noi, convertiţii, putem cădea cu uşurinţă în această ortodoxie «de seră». Putem trăi aproape de o biserică, putem avea slujbe în limba engleză, un preot bun, putem merge des la biserică şi ne putem împărtăşi des, putem fi într-o jurisdicţie «corectă» – şi totuşi să rămânem reci, nesimţitori, aroganţi şi mândri, cum spunea şi Sf. Tihon din Zadonsk”.
Cu acelaşi prilej, Părintele Serafim a vorbit şi despre modul cum putem încerca să fim „duhovniceşti”, neglijând însă elementara dragoste creştină:
“Viaţa noastră duhovnicească nu este ceva livresc sau aplicarea unor formule. Tot ceea ce învăţăm trebuie să devină parte a vieţii noastre şi un lucru firesc. De pildă, putem citi despre isihasm şi despre Rugăciunea lui Iisus şi chiar să începem să o rostim – şi totuşi să rămânem orbi la propriile patimi şi fără vreo reacţie faţă de cineva aflat în nevoie chiar în faţa noastră, fără a vedea că aceasta este o punere la încercare a creştinismului nostru, situată la un nivel mult mai elementar decât rostirea Rugăciunii lui Iisus“.
„Oriunde v-aţi afla în viaţa voastră duhovnicească”, sfătuia Părintele Serafim, „de acolo trebuie să începeţi să luaţi parte la viaţa Bisericii, să vă nevoiţi pentru Dumnezeu, să vă iubiţi unii pe alţii, să vă deschideţi înspre cei din jur, să vă daţi seama de faptul că aveţi răspunderea faţă de ei de a fi măcar amabili şi binevoitori, încercând să faceţi fapte bune. Trebuie să luaţi aminte la necazurile celorlalţi, să le aduceţi mângâiere şi să-i ajutaţi să scape din ele. Toate aceste lucruri ajută la vieţuirea în har în Biserică“.
Acestea erau sfaturile date de Părintele Serafim despre cum să arătăm dragostea creştinească prin lucrările din afară – sfaturi pe care, aşa cum am văzut, el însuşi era primul care le punea în practică. Însă vorbea şi despre cum să dăruim dragoste celorlalţi fără a se vedea din afară, adică rugându-ne pentru ei. Şi în acest caz, sfaturile sale erau roadă propriei experienţe, căci el însuşi se ruga zilnic pentru oameni în tăcerea inimii sale şi în singurătatea chiliei. Se ruga nu numai pentru cei apropiaţi lui, ci şi pentru oamenii din întreaga lume despre care doar auzise, mai ales pentru cei despre care ştia că sufereau.
În 1981, când un preot ortodox l-a întrebat pe Părintele Serafim despre rolul rugăciunii în viaţa unui monah, Părintele Serafim a subliniat datoria fiecărui călugăr de a se ruga pentru ceilalţi şi, în cele din urmă, pentru lumea întreagă.
„Călugărul”, spunea el, „are mai mult timp ca să se roage decât mireanul, pentru că toată viaţa călugărească este orânduită în jurul slujbelor bisericeşti, pe care le avem şi dimineaţa, şi seara, şi în alte momente ale zilei. Astfel, el se roagă de-a lungul întregului ciclu al slujbelor bisericeşti. Apoi, o altă parte a rugăciunii sale este rugăciunea pentru alţii, atât în biserică, cât şi în chilie. În lume, oamenii nu sunt tot atât de liberi să-şi dăruiască timpul rugăciunii pentru alţii; dar monahul are prilejul de a se dărui acestui fel de rugăciune. În rugăciunea sa din pustietate, departe de căile lumii, el poate să-i pomenească pe cei aflaţi în tot felul de suferinţe, necazuri şi lupte. Adeseori acei oameni din lume nu au pe nimeni care să aibă milă de ei în nevoinţele lor. Dar călugărul poate face acest lucru. Noi primim scrisori de la oameni din toată lumea, scrisori din care aflăm despre nevoile luptele lor şi de aceea ne asumăm această obligaţie de a ne ruga pentru ei, cerând mila lui Dumnezeu asupra tuturor celor aflaţi în nevoi în întreaga lume“.
După înţelegerea ortodoxă a vieţii călugăreşti, monahul care părăseşte lumea nu încetează a iubi şi a se îngriji de lume, nici nu încetează a se osteni pentru lume. Dragostea şi osteneala călugărului pentru lume se exprimă în rugăciunea lui pentru ea. De fapt, cu rugăciunile sale el ajută lumea să dăinuiască.
Părintele Serafim îşi lua foarte în serios datoria monahală de a se ruga pentru lume. De-aceea îşi dădea silinţa de a fi la curent cu situaţia oamenilor aflaţi în suferinţă în întreaga lume, mai ales a celor ce trăiau sub regimuri comuniste şi musulmane totalitare. În cuvântul său de la pelerinajul din 1979, intitulat „Creştinii ortodocşi în anii ‘80″, încerca să atragă atenţia asupra suferinţelor atroce prin care trece lumea din jur, de la înecarea a mii de „oameni din bărci” în Asia de Sud-Est, până la exterminarea unui sfert din populaţia Cambodgiei sub dictatorul comunist Pol Pot. În cadrul aceleiaşi conferinţe, a citit o scrisoare emoţionantă primită din partea unui creştin ortodox din Degeya, Uganda – o ţară unde oamenii tocmai scăpaseră de regimul dictatorului musulman Idi Amin.
Din scrisoare reieşea cu claritate că regimul lui Idi Amin îi prigonea cu cruzime pe creştini: preoţi şi credincioşi erau asasinaţi, bisericile erau închise sau bombardate, iar slujbele de duminică au fost mutate vinerea (zi sfântă pentru musulmani). Părintele Serafim a făcut o paralelă între această dictatură musulmană şi totalitarismul comunist.
„Este înfricoşător”, remarca el. Există litografii cu camerele de tortură ale lui Idi Amin, exact ca acelea din state comuniste. Dar Idi Amin a înfăptuit totul în numele său, spre a transforma Uganda într-un stat musulman”.
Însă, chiar dacă monahii au o răspundere mai mare de a se ruga pentru lume datorită condiţiilor pe care le au, Părintele Serafim sublinia că datoria aceasta este de obşte tuturor creştinilor. În convorbirile sale îi sfătuia atât pe călugări, cât şi pe mireni să străbată cu mintea întreaga lume, rugându-se pentru cei aflaţi în necazuri şi suferinţe. El le cerea să se roage mai cu osebire pentru creştinii prigoniţi pentru credinţa lor.
Fără îndoială, propovăduirea Ortodoxiei inimii de către Părintele Serafim era rodul adâncirii vieţii sale de rugăciune şi a unei corespunzătoare adânciri a ceea ce el numea „experienţa esenţială a durerii inimii”.
Părintele Paisie Aghioritul, un mare părinte duhovnicesc de la Muntele Athos adormit de curând, a descris foarte bine experienţa rugăciunii cu durere pentru ceilalţi, la care a aderat şi Părintele Serafim, îndemnându-i şi pe alţii la aceasta.
“Rugăciunea care nu vine din inimă”, spunea Stareţul Paisie, „ci este făcută numai mintea, nu ne duce nicăieri. Atunci când ne rugăm cu inima, trebuie să ne doară. Când ne lovim la mână sau într-altă parte a corpului, mintea (nous) ni se duce în locul unde ne-am lovit; tot aşa, pentru ca mintea să se ducă în inimă, inima trebuie să ne doară.
Trebuie să facem ca durerea celuilalt să devină a noastră! Trebuie să-l iubim pe celălalt, trebuie să ne doară pentru el, ca să putem să ne rugăm pentru dânsul. Trebuie să ieşim încetul cu încetul afară din noi înşine şi să începem să iubim, să ne doară şi pentru ceilalţi oameni, mai întâi pentru cei din familia noastră, iar apoi pentru familia cea mare a lui Adam, a lui Dumnezeu”.
Dragostea Părintelui Serafim pentru ceilalţi, exprimată atât în faptele exterioare, cât şi în rugăciunea sa lăuntrică, era atât mijlocul, cât şi dovada adâncirii sale în credinţa creştină ortodoxă. După cum însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a spus: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai Mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi (In. 13, 35).
Părintelui i se împlinise rugăciunea făcută Domnului în 1961, atunci când i-a cerut să-i îngăduie să pătrundă în „inima inimilor” credinţei mântuitoare a lui Hristos. Iar aici, în inima adevăratului creştinism, aflase lucrul de care toată legea şi prorocii atârnă (Mt. 22,40): dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele. Adică cea dintâi şi cea de-a doua dintre poruncile Dumnezeului Celui întrupat – Cela Ce a făcut din Dragoste o lege“.
(Din: Ierom. Damaschin, “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”, Editura Sophia, 2005)
