“Îngerii cântau/ Păstorii fluierau/ Magii se-nchinau/ Toţi se bucurau…”
La această bucurie extatică, indusă atât de pregnant, probabil datorită înşiruirii celor patru verbe asemănătoare şi ca timp (imperfectul) şi ca sonoritate, în colindul nostru românesc, ia parte astfel întreaga creaţie, şi lumea nevăzută şi cea văzută; aşa cum ni se spune în mineiul lunii Decembrie: “pământul cu peştera, cerurile cu steaua, păstorii cu închinarea, magii cu darurile şi îngerii cu cântările lor”. Se prevesteşte astfel reunirea zidirii fărâmiţată de păcatul originar, clipa transfigurării finale. Căci tot acum îngerii unesc cerul cu pământul.
Nicăieri în Sfintele Evanghelii nu se vorbeşte de mai mult decât de unul sau de doi îngeri. Aici însă, “deodată laolaltă cu îngerul” (vestitor) “s-a văzut mulţime de oaste cerească lăudându-L pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2,13-14). “Pace între oameni” de la stratul cel mai de jos – păstorii (care, de altfel, sunt primii străini care se închină Mântuitorului), până la supremele elite intelectuale (“intelectuale” în adevăratul sens al cuvântului, care provine de la verbul “interligo” – cel care face legătura între realităţile cereşti şi mintea omenească).
Bucurie întru totul întemeiată căci, în acel moment, “a venit plinirea vremii”, s-a arătat “taina cea ascunsă din veac” (dinainte de crearea timpului) a descinderii Uneia din Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, în lumea noastră bolnavă şi neregenerată pentru ca să-i aducă acesteia vindecarea şi mântuirea.
Intrupându-Se, Hristos a sfinţit natura umană şi astfel a devenit pârga transformării noastre spre a redobândi “chipul” Creatorului aşa cum ni se spune în Cartea Facerii (1, 27). Căci chipul dumnezeiesc al omului ne-a fost umbrit, ne-a fost acoperit de toate păcatele noastre. Şi odată cu omul, toată zidirea fi-va sfinţită şi va putea astfel primi Harul divin.
Această mântuire însă implică în acelaşi timp sacrificiul suprem al Fiului Care îmbracă în intregime chipul omenesc cu toate limitările lui (în afară de păcat), cu toate suferinţele care Îl aşteptau, până la moartea Sa “şi încă pe cruce”. Sfântul Pavel ne vorbeşte primul, în epistola către Filipeni, de această “golire”, de această “deşertare” pe care o numeşte “chenoză”. Şi doar prin această jertfă, pe care o acceptă Fiul, de a prelua cu totul măsura şi slăbiciunile oamenilor, s-a putut reface legătura noastră cu Cel care ne-a creat.
Este impresionantă la culme această îmbinare dusă până la ultimile limite între cele două evenimente cu totul contrarii – sacrificiul Fiului pe de o parte şi bucuria oamenilor în a se şti mai aproape de mântuire, mai aproape de Dumnezeu pe de alta. Şi aceeaşi îmbinare se arată şi la celălalt capăt al traseului terestru al lui Hristos Domnul, când patimile Sale şi răstignirea Sa Îi vestesc Învierea. Cum se proclamă în antifonul din momentul scoaterii Crucii din altar în Joia Mare: “Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Ajută-ne să vedem şi Sfântă Învierea Ta, cea de a treia zi”.
De altfel, imediat după naşterea Mântuitorului, survine o altă secvenţă, absolut contrastantă. Hristos se naşte într-o iesle, nici măcar într-o casă, ci într-un adăpost oarecare. Origen spune că era o peşteră, citând, se pare, o tradiţie orală. Dar peştera era în Bethleem. Iar “Bethleem” înseamnă “casa pâinii”. Nu ni se vesteşte astfel ceea ce va fi mai târziu Sfânta Împărtăşanie, simbolul unirii noastre cu Hristos?
Aici, în această peşteră sumbră (închipuind parcă mormântul în care va fi pus Mântuitorul), călăuziţi de către stea, ajung cei trei Magi, cei trei posesori ai înţelepciunii lumii dinainte de Hristos, reprezentanţi ai marilor şi venerabilelor tradiţii din vechime, aducându-I darurile lor. Şi, desigur nu întâmplător, numele unuia dintre ei era “Melki-or” – ceea ce se traduce: “Regele Luminii”. În această stare de extremă sărăcie, de extremă lipsă de toate, I se oferă aur, tămâie şi smirnă, recunoscându-I-se astfel tripla Sa funcţiune de “Rege”, de “Preot” şi de “Profet”, precum şi deplina ortodoxie, deplina valabilitate a acestei noi religii care atunci îşi avea începutul.
Această relaţie de nedezlegat, această fuziune între bucurie maximă şi suferinţă extremă, între jertfă şi mântuire, o găsim şi pe tot parcursul vieţii noastre, a creştinilor, nezdruncinat însă luminată de nădejdea răsplatei finale. Sărbătoarea Crăciunului, praznicul împărătesc al Naşterii Domnului, ne îndeamnă astfel, în primul rând, să ne bucurăm plenar de acest eveniment care a făcut posibilă mântuirea lumii întregi dar şi să reflectăm asupra obligaţiei de a ne “deşerta”, de a încerca după puteri să ne dezbărăm nu doar de defectele şi de păcatele proprii, dar şi de tot ceea ce ne ţine legaţi de individualitatea exterioară şi trecătoare a fiinţei noastre.
Cu atotcuprinzătoarea şi inepuizabila Sa milă, Hristos Domnul să ne mântuie pe noi toţi. Amin.
Alexandru Târpa
