In slujba Te Deum-ului savarsita la inceputul anului scolar si universitar se rostesc in cadrul ecteniei urmatoarele: „pentru ca sa trimita asupra scolarilor duhul intelepciunii si al intelegerii si sa le deschida mintea si cugetul si sa le lumineze inima lor spre primirea invataturilor celor bune. Pentru ca prin intelepciune, viata buna si dreapta credinta, sa fie ei bucurie si mangaiere parintilor lor si intarire Bisericii noastre Ortodoxe” si „inca ne rugam ca Domnul Dumnezeu sa insufle acestor scolari duhul cel bun care povatuieste pe calea cea dreapta si aduce spor de intelepciune, de stiinta si de toate faptele cele bune, spre slava preasfantului Sau nume; sa le daruiasca sanatate si zile indelungate spre intarirea Bisericii Sale si a tarii lor.” In ce masura putem vorbi in conditiile contemporane ale invatamantului actual de primirea unor invataturi bune pentru intarirea Bisericii noastre ortodoxe? Pentru a schita o tentativa de raspuns vom recurge la o sumara evaluare a relatiei dintre traditie si modernitate in cadrul invatamantului din perspectiva raportului dintre Biserica si Stat.
Intr-o prima forma de organizare a invatamantului religios in Biserica intalnim institutia catehumenatului. Botezul crestin nu poate fi oricum. Era nevoie de o perioada de penitenta si totodata de o instructie in care catehumenul era initiat in tainle vietii crestine. Cercetand cu luare aminte institutia catehemenatului se observa ca invatamantul este strans legat de viata Bisericii concreta a comunitatii ecleziale supus unor autoritati sau norme inscrise in efortul de constientizare a exigentelor impuse de autoritatea crestina.
Pentru cei care sunt adevarati invatatori au datoria sa cunoasca foarte bine invataturile de credinta. „Cei dintai care trebuie sa cunoasca adanc invatatura crestina sunt cei pusi sa indrume viata si dreapta credinta, pentru ca prin ele Biserica sa creasca, iar numarul celor intrati in randurile ei sa se inmulteasca prin propovaduirea cuvantului adevaratei credinte in auzul cat mai multor credinciosi.”
Autoritatea invatamantului crestin (didascalul cum era numit in antichitate) era foarte mare. Dar autoritatea invataturilor propovaduite de acestia era legitimata de experienta lor ecleziala ce le permitea asumarea concreta a adevarului de credinta predate. Un asemenea didascal era departe de ceea ce inseamna doar un bun profesionist in cele ale teologiei „de cineva care se pricepe sa caute cuvinte frumos mestesugite pentru a fascina publicul.
Invatatorul adevarat nu era acela care coplesea prin vastitatea informatiilor detinute si capacitatea retorica, ci cel care constientiza ca osteneala invatarii trebuie sa aiba ca finalitate folosul duhovnicesc. In sensul acesta, cred ca se poate face o distinctie intre dascalul crestin, al invataturilor Evangheliei intr-un cadru religios, in directa relationare cu viata Bisericii si un teolog dupa normele acriviei academice, impuse de un mecanism secular care nu are nimic de a face cu Biserica.
In acest sens sunt convins de actualitatea cuvintelor Sfantului Simeon Noul Teolog: „Faptul de a vorbi sau a grai despre Dumnezeu si a cerceta cele ale Lui si a face exprimabile cele inexprimabile si a arata intelese pentru toti cele neintelese n-ar putea fi decat indiciul unui suflet indraznet si cutezator. Si acest lucru il patimesc nu numai cati indraznesc sa graiasca ceva de la ei la insisi despre Dumnezeu, ci si cati rostesc pe de rost si cerceteaza cu curiozitate cele graite odinioara ca sa rodeasca de aici un folos duhovnicesc, si ca sa fie admirati de catre cei ce ii asculta la banchete si reuniuni si sa li se atribuie renumele de teologi”. Invatatorul autentic in efortul lui de cunoastere va fi nevoit sa aiba o smerita cugetare, sa fie consecvent intr-o fierbinte pocainta care sa-l constientizeze asupra propriilor limite. El va sti ca adevarata invatatura este numai de la Dumnezeu si ea se descopera numai celor cu mintea si inima curatite de pacate. Adevaratul invatator stie cu exactitate daca invatatura e un dar de la Dumnezeu, o roada a Duhului Sfant primita pentru a-i folosi si pe ceilalti. „Si fiecaruia i se da aratarea Duhului spre folos. Ca unuia i se da prin Duhul Sfant cuvant de intelepciune, iar altuia, dupa acelasi Duh, cuvantul cunostintei.” (1 Corinteni 12, 8 )
Cu o asemenea constiinta invatatorul va fi ferit de orgoliul ucigator si mutilant a celor care, iluzionati de rationamentele lor, isi inchipuie ca detin marile adevaruri. „Caci chiar daca cele dumnezeiesti si cele privitoare la cele dumnezeiesti sunt asternute in scris si pot fi citite de catre toti, ele se descopera numai celor care au facut pocainta fierbinte si s-au curatat frumos printr-o pocainta sincera…
Dar pentru toti ceilalti ele sunt necunoscute si ascunse si nu sunt nicidecum dezvaluite de Cel ce deschide mintea credinciosilor. Unora ca acestora li se pare ca vad nevazand si ca aud neauzind nicidecum si ca parandu-li-se ca sunt intelepti, s-au facut cu adevarat nebuni nenorocitii, petrecandu-si zilele ca niste iesiti din minti si smintiti nestiind nimic din tainele lui Hristos, dupa cum se cuvine; de a caror parere de sine si trufie sa ne izbaveasca pe noi Dumnezeu Cel Viu”.
Odata cu trecerea de la paradigma traditionala la cea moderna, asistam la mutatii semnificative si in cadrul invatamantului. In secolul XVII o noua cultura, moderna, concretizata printr-o maniera de a gandi, a simti, a vedea lumea incepe sa se impuna. Chiar daca primii ganditori moderni (Grotius, Descartes, Galilei) nu au vrut sa se separe de crestinism, ei s-au indepartat de miezul acestei religii. Efectele modernitatii vor influenta in mod treptat civilizatia europeana in toate aspectele ei, inclusiv Biserica Crestina.
Tot in secolul XVII ca o expresie a modernitatii in invatamant asistam la crestere prestigiului Academiilor stiintifice (cu un puternic impact in formarea ideologiei revolutionare).
Anglia detinea intaietatea in ceea ce priveste cercetarea stiintifica. In secolul XVII Royal Society va ceda intaietatea Academiei de Stiinte din Franta subventionata cu o generozitate deosebita de Ludovic al XlV-lea. Parisul devine capitala lumii stiintifice si academice, centrul de atractie pentru orice savant insetat de glorie academica.
In 1787 Lagrange nu se insela cand, la rugamintea bine argumentata a noului savant piemontez Victor-Amedeo al III-lea de a se intoarce la Torino, ii raspunde ca nu poate renunta la oferta venita din partea Academiei de Stiinte din Paris: „Academia ma atrage foarte mult, scria Lagrange, fiindca pentru stiinte, este primul tribunal al Europei”. Academia regala de stiinte – cheia de bolta a intregului edificiu francez, a aparut in 1666, cu contributia importanta a unor savanti precum Huygens, Theveout, Sorbiere, formati sub influenta lui Galilei, Descartes si Bacon.
In 1770 Coudercet devine secretarul Academiei de Stiinte din Franta si isi pune serios problema reorganizarii stiintifice astfel incat stiinta sa fie aservita noii filosofii a luminilor. In lucrarea Reflectii despre Atlantida, Coudercet viseaza la o noua Atlantida construita pe suprematia stiintei, cu un rol unificator si centralizator, in jurul ideilor de forta ale filosofiei luminilor, realizabila practic printr-o vasta retea de societati si organizatii stiintifice, articulate in efortul de construire a noii Atlantide: o lume in care religia este detronata, asistand astfel la o sublimare religioasa a stiintei. In a doua jumatate a secolului al XVIII-lea in Occident existau deja in jur de 70 de academii si peste 100 particulare.
Se contureaza in felul acesta o comunitate stiintifica internationala ce prelua valorile cosmopolite si universal raspandite de miscarea stiintifica din secolul al XVII-lea, cu un rol extrem de important in dezvoltarea ideologiei ce a determinat izbucnirea revolutiei franceze. Academiile au contribuit mult la fracturarea invatamantului, facand o disociere clara intre invatamantul axat pe valori si criterii religioase si un invatamant centrat pe fundamente eminamente laice. Avand o sustinere materiala mai ales din partea autoritatilor seculare, Academiile vor eroda puternic autoritatea religioasa, inclusiv in domeniul invatamantului. Prin Academii se va infuza o noua cultura (dominata de secularism). De exemplu, in Rusia, Academia Scientarum Imperialis Petropolitana, infiintata in 1724, a constituit originea intregului proces de inculturare prin „decret” inaugurata de Petru cel Mare si continuat de Ecaterina a II-a. Se cunosc efectele dezastruoase in ceea ce priveste denaturarea si subminarea Traditiei religioase ortodoxe in Rusia din acea perioada. Academia Rusa a fost infiintata odata cu venirea la Moscova a unor savanti occidentali (majoritatea germani si elvetieni) precum Euler, Blifinger, Bernoulli.
In Italia avem Academia de stiinta de la Torino, infiintata in 1783 dupa modelul parizian. In Anglia s-au inmultit comunitatile stiintifice (Manchester, Derby, Newcastle si Birmingham). In Germania existau mai multe Academii (Munchen, Leipzeig, Gottingen si Erfent). La Praga, Bruxelles, Mantua asistam la nasterea unor importante academii provinciale. In SUA apar nucleele unor reprezentative comunitati stiintifice.
Invatamantul religios este substituit incetul cu incetul in acest mod, inca inainte de Revolutia franceza. Aceste academii conectate intr-o vasta si complexa retea internationala, vor constitui un factor determinant in conturarea unei noi mentalitati reprezentate prin excelenta de secularism. Putem vorbi de o adevarata ideologie academica unitara si internationala. „Remarcam cu limpezime existenta unui cadru unitar de valori, de limbaj, de practici. «Noua Atlantida» apare ca un fel de comunitate culturala cu caracteristici de neinteles daca nu tinem cont de forta si de succesul crescand al intregii miscari academice din secolul al XVIII-lea. Daca in academii era celebrata inainte de toate legitimarea culturala a autoritatii, tot acolo facea primii pasi un ideal inedit de serviciu civic, o sublimare rituala a conflictelor de clasa, capabila sa concilieze eterogenitatea sociala si omogenitatea culturala si spirituala.”
Numai masoneria mai beneficia de o asemenea retea internationala. „Intr-adevar, printre institutiile din Republica literelor, doar lantul lojelor masonice (ce se suprapunea deseori, desigur, nu intamplator, cu cel al societatilor stiintifice) se putea mandri cu o dimensiune internationala analoga si mai ales cu o identitate culturala comparabila.
Pentru a garanta fundamentele solide ale acestei comunitati culturale, nu exista decat un sistem de credinte, bazat pe o ideologie a progresului promovata de utilitatea sociala a stiintei si a valorilor ei.” Observam astfel valentele religioase ale ideologiei seculare. Optiunea pentru secularism devine o adevarata credinta, legitimata de filosofia luminilor, lucru de mare importanta in subminarea invatamantului ancorat intr-o traditie religioasa.
Adevarul impus opiniei publice (mai ales prin intermediul gazetelor) va fi unul laic, adevarul religios fiind considerat o pretentie absurda a unei lumi ce urma sa apuna.
In continuare voi prezenta pe scurt mutatia esentiala a Revolutiei franceze in ceea ce priveste personalitatea invatatorului. Pana in prima jumatate a secolului XIX, invatatorul este un ajutor al preotului (in situatiile in care preotul nu reusea sa se ocupe explicit cu problemele de educatie ale copiilor); cu alte cuvinte, invatatorul era legat de viata concreta a Bisericii. Dupa Revolutia franceza, in 1792, se infiinteaza o noua institutie: aceea a institutorului. Institutorul avea menirea sa propage ideile iluministe in randul maselor populare. Filosofia luminilor trebuia sa ajunga pana la sate si sa fie impregnata puternic in constiinta poporului. Acesti institutori au avut oarecum un rol de mediatizare a unor idei directoare ce trebuiau sa ghideze constiinta publica (au premers intr-un fel aparitia presei). In 1816, Guizot, spunea despre institutori (noii invatatori, cu o constiinta distincta fata de aceea a dascalilor ce activau sub coordonarea preotului) ca sunt caracterizati de un acelasi spirit, avand o tendinta comuna.
Se dorea crearea unor adevarate clase formate de institutori. Tot Guizot este cel care mentiona la inceputul secolului XIX: „Numai facand din cariera in invatamantul public o stare, putem nadajdui de la cei care i se consacra zelul si sarguinta ceruta de o meserie atat de anevoioasa si de putin cunoscuta.”
Pana in secolul XIX nu se poate vorbi de scoala ca de o institutie asa cum e cunoscuta in semnificatia ei actuala. Scoala era strans legata de casa parohiala, iar dascalul era o persoana carese bucura de increderea preotului si a comunitatii. Aprobarea pentru a deveni dascal era data de preot. Scoala nu era o cladire fixata anume pentru desfasurarea orelor, ea putand fi substituita de o dependinta a casei parohiale sau de casa dascalului. Daca pana in secolul XIX dascalul avea, prin excelenta, o puternica constiinta ecleziala, dupa Revolutia franceza se va instala asupra sacerdotiului laic al invatamantului.
Este un obicei constant acela ca dascalul sa fie si cantor sau paraclisier, intre preoti si dascal exista o viata religiosa exemplara. Restif de la Bretonne spunea: „Fericirea satelor, curatenia moravurilor, si deci prosperitatea statului depind de preot si dascal. Ei sunt cei care formeaza buni tati de familie.”
Revolutia franceza este un moment de ruptura intre invatamantul din Vechiul Regim si cel postrevolutionar. Micile scoli care traiau in umbra Bisericii au fost afectate material in urma clerului – si dizolvarea ordinelor religiose determina parasirea scolilor de catre calugari si calugarite. Dar ruptura produsa de revolutie nu este atat una cu consecinte materiale, ci mai ales de ordin psihic. Avem in primul rand ruperea legaturii dintre preot si invatator.
Incepand cu 1791 atat preotului cat si invatatorului li se cer juraminte fata de autoritatile civile. Daca pana acum Dumnezeu era autoritatea suprema ce-i unea pe preot si dascal in activitatile lor, de acum statul se va constitui intr-o autoritate atotputernica, ce va cere atat preotului cat si invatatorului indeplinirea unor obiective pentru realizarea unor interese proprii. Legatura traditionala dintre preot si dascal incepe sa slabeasca tot mai mult. Dupa Revolutia franceza scoala nu este doar locul in care se invata cititul, scrisul, numaratul, ci institutia scolara intrand in autoritatea statului, va trece din ce in ce mai mult in sfera ideologicului. Acest lucru se intampla mai ales dupa Mirabeaux, Talleyraud, Coudorcet.
In 1790 Mirabeaux cere ca invatamantul sa fie aservit obiectivelor nationale. In 1791 Talleyraud propune un invatamant elementar gratuit pentru generalizarea limbii nationale. In legea din decembrie 1792 dascalul de scoala primara este numit „institutor”, el avand rolul de forma o noua generatie printr-o educatie uniforma.
Invatamantul postrevolutionar urmareste o uniformizare a educatiei in scopul dezvoltarii unei culturi nationale si supranationale, care sa promoveze principiile umanitarismului propovaduit de revolutie. Ideologia libertatii, egalitatii si fraternitatii era transpusa in scoala. Coudorcet crede ca invatamantul trebuie sa asigure „… un continut real egalitatii politice recunoscute in declaratia drepturilor omului, dandu-i fiecaruia, indiferent de religia sociala, posibilitatea de a-si dezvolta integral aptitudinile. Legislatorul, omul de litere si educatorul sunt admirabili in acelasi sens: sunt oameni ce instituie umanitatea… Aici se afla una din marile diferente fata de scoala din vechiul regim, de inspiratie esentialmente religioasa… in aceasta era de desteptare a nationalismelor, exigenta originala a institutiei scolare postrevolutionare este aceea de a construi culturi nationale sau, in orice caz, supraregionale prin uniformizarea scolii si a invataturilor si de a face ca omenirea sa progreseze in aceasta epoca in care nesfarsita capacitate de perfectionare a speciei umane este pe cale de a deveni un loc comun…”.
Dar efectele pe plan moral al unui invatamant impregnat de ideologia revolutionara sunt imediate. Se ajunge la o situatie dezastruoasa. Ministrul invatamantului, Portalis, in 1806 spunea: „copiii sunt condamnati la cea mai periculoasa trandavie si la vagabondajul cel mai ingrijorator. Le lipseste atat ideea de Divinitate, cat si notiunile de dreptate si nedreptate. De aici, moravuri barbare si salbatice; de aici un popor crud. Daca vom compara invatamantul cu ceea ce ar trebui sa fie, nu vom putea decat sa deplangem soarta ce ameninta generatiile viitoare… De aceea, intreaga Franta cheama religia in ajutorul moralei si al societatii.”
In Franta, in 1824, se infiinteaza Ministerul invatamantului. In 1833, ministrul invatamantului, Guizot, obtine votare legii invatamantului. Prin aceasta lege se garanteaza libertatea a invatamantului si se stabilesc conditiile pe care trebuiesc sa le indeplineasca invatatorii. Acestia trebuie sa aiba varsta de 18 ani, sa detina o diploma de capacitate de gradul I sau II pe care sa o prezinte primarului localitatii unde a locuit candidatul in ultimii 3 ani. Deci, inclusiv criteriile vietii morale erau impuse tot de autoritatile statului.
Trecerea de la un invatamant fundamentat pe traditia religioasa, sub tutela Bisericii, la un invatamant deschis spre modernitate, organizat de stat este decisiva dupa Revolutia franceza. Voi exemplifica acest lucru prin situatia invatamantului din Tarile Romane din secolul XIX. In acest secol majoritatea scolilor erau sub autoritatea Bisericii.
Cartile cu mesaj educativ din Tarile Romane, inainte de importarea manualelor din Occident influentate de ideologia revolutionara, au fost scrise in duhul evlaviei credintei ortodoxe. Ele sunt scrise sub inspiratia scolilor din Bizant, unde formarea educativa impunea o buna asezare in credinta ortodoxa. Inclusiv dupa caderea Constantinopolului, aceasta influenta persista. Mai mult decat atat, domnitorii romani vor incerca sa continue activitatea bazileilor crestini, in conditiile in care majoritatea provinciilor din Imperiul Bizantin vor fi transformate in pasalacuri. Este bine cunoscut principiul simfoniei dintre Biserica si Imperiu in cazul teocratiei bizantine. Si cartile educative vor incerca sa reflecte acest principiu.
Din perspectiva unui invatamant traditional cu puternice valente religioase, nu se doreste o separare a laicului de religios, ca in invatamantul modern (axioma de referinta a Revolutiei franceze). Dimpotriva, relationarea religiosului cu laicul este obligatorie. Adevarata invatatura il va ajuta pe invatacel sa-L laude pe Dumnezeu cum se cuvine. Invataturile nu se constituie in date informative ce urmaresc o simpla acumulare, ci urmaresc mai ales formarea unor caractere puternice, determinate de forta credintei crestine, invatatura cea buna va permite o buna asumare a functiei cultice. Astfel avem o dimensiune doxologica a invatamantului ce permite o simbioza desavarsita intre cultura si cult. In acest sens, un exemplu graitor il constituie scrierea invataturile Lui Neagoe Basarab Catre Fiul Sau Teodosie. Chiar din primele randuri aflam motivatia prioritara (de factura doxologica) a acestei scrieri educative de referinta: „Iubitu mieu fiu, mai nainte de toate se cade sa cinstesti si sa lauzi neincetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel intelept, si ziua si noaptea si in tot ceasul si in tot locul. Si se cuvine sa-L slavesti si sa-L maresti neincetat cu glas necurmat si cu cantari neparasite”.
Invatamantul traditional romanesc era fundamentat pe un etos specific modului de a fi al oamenilor neamului inradacinat in acest pamant. Folclorul romanesc a constituit un factor educativ, o maniera de exprimat a identitatii culturale a poporului nostru. Intr-o perioada in care pentru Occident specificul invatamantului se materializa in academii si universitati, in Tarile Romane, folclorul este o adevarata scoala a poporului, ce exprima apartenenta la o traditie religioasa.
Pentru a ilustra trecerea de la o paradigma bazata pe traditie a invatamantului la paradigma modernitatii, voi exemplifica felul in care in secolul al XVIII-lea, folclorul romanesc (un stalp al educatiei traditionale) a fost afectat de influente straine. Fara indoiala, cantecul popular romanesc a avut o considerabila influenta de-a lungul timpului in educatia si cultura pedagogica de la noi. Nu intamplator, in Creatie si frumos in rostirea romaneasca, Constantin Noica propune pentru un dictionar UNESCO ce cuprinde termeni reprezentativi si intraductibili din toate limbile pamantului, trei cuvinte legate de melosul romanesc: doina, dor, colinda.
Pana la influentele modernitatii ce au afectat poporul nostru (izvor autentic de educatie traditionala) cantecul este o expresie deosebita a latentelor poporului roman. Acesta e recunoscut de mari pedagogi in perioada invatamantului inradacinat in Traditie, „…cantecul devine o expresie concentrata si explicita a vietii sufletesti, redand un registru foarte intins al sentimentelor umane si reprezentand o sinteza a cunoasterii vietii si a cosmosului… Scoala de frumos si sensibilitate, de cultivare a creativitatii si imaginatiei poporului nostru, cantecul popular a devenit si o scoala a eticului, a virtutilor morale si au existat vremuri si generatii pentru care era singura forma educativa cu o organizare sui-generis in care deprinderile se transmiteau dupa niste legi vadind intuitie pedagogica si respectarea structurii multidimensionale a activitatii.” Exprimand un mod de a fi axat pe valorile crestinismului ortodox impletite cu specificitatile culturii populare, folclorul a asigurat invatamantului traditional o maleabilitate impresionanta, ferindu-l de rigiditatea unor scheme si tipare impuse de disciplina academica. S-a format un fel de traditie orala, transmisa din generatie in generatie, care dincolo de incremenirea in litera data de o cultura scrisa, a pastrat duhul viu al unei culturi populare inestimabile. Aceasta cultura, dublata de credinta ortodoxa a constituit adevarate forte generatoare de viata educativa.
Cantecul popular nu a fost doar un factor exterior, de educatie ci un adevarat liant intre traditia religioasa si cea populara, facilitand comuniunea autentica intre oameni. „Satisfacand cele mai diverse nevoi estetice ale oamenilor si imbratisand intr-o intuitie geniala, toate categoriile estetice, de la tragismul Vicleimului pana la duiosia cantecului de leagan, de la inefabilul doinei la ingenuitatea colindei, creatia populara s-a asociat cu cantecul bizantin, suplinind formele institutionalizate scolare si fiind ajutata de marea sa accesibilitate si putere de emotionare. Cantecul a fost inteles ca fapt sufletesc, profund ancorat in viata psihologica dar si in cea sociala si culturala.”
Voi exemplifica acum felul in care, odata cu impunerea viziunii moderne, in invatamant si folclorul este denaturat. Prin patrunderea barocului european in Transilvania principele Gabriel Bethlen isi construieste la Alba Iulia un palat cu arhitecti italieni si isi angajeaza muzicieni adusi din Italia. In acest context apare teatrul scolar, ca element de educare in scoala. Sunt prezentate drame scolare, piese ce includeau coruri si dansuri pantomimice jucate in scoala iezuita din Cluj, spectacole in limba latina, insotite de numeroase interventii muzicale. Dar aceste manifestari sunt straine de folclorul romanesc traditional.
Spre mijlocul secolului al XVIII-lea, Scoala ardeleana contribuie decisiv la reinvierea teatrelor scolare (amortite o buna perioada de timp datorita victoriei Reformei din Transilvania). Unele din aceste spectacole erau incurajate de oficialitatile vremii, Iosif al II-lea si Maria Tereza, urmarind introducerea unor masuri culturale pentru atingerea propriilor scopuri politice.
Uneori aceste manifestari culturale cocheteaza cu teluri politice culturale in vadita contradictie cu credinta romanilor. De exemplu la 23 august 1761 se prezinta un spectacol al scolasticilor din Blaj dar in onoarea guvernului austriac, baronul Adolf von Bucow, venit sa inspecteze scolile din Blaj, dar si cu mai multe regimente pentru a stavili revoltele romanilor asupriti. Manifestarea poarta numele de academie, nume imprumutat de la sfarsitul secolului al XVII – lea.
Astfel influenta filozofiei luminilor dezvoltate in Transilvania la Scoala ardeleana se va transmite atat in Tara Romaneasca, cat si in Moldova, facandu-se cunoscut atat in viata religioasa si sociala, cat si in invatamant. Influentele occidentale isi simteau prezenta in Biserica, dar si in scoala si in societate, cele dintai asociatii artistice luand nastere in principalele orase transilvanene. Acestea au mentinut legatura cu Occidentul si au adus muzica instrumentala, cultivata apoi si de boierii din Moldova si Tara Romaneasca.
In Tarile Romane, pana la aparitia scolilor profesionale si de meserii, in preajma Revolutiei din 1821, scolile in majoritatea lor erau sub autoritatea Bisericii. Bineinteles atat domnitorul cat si boierii sprijineau material scolile, dar invatamantul avea o orientare puternic religioasa. De exemplu domnitorul Ion Gheorghe Caragea, la 4 iunie 1813, ii scuteste de orice dari pe cei trei preoti ai unei biserici din judetul Muscel „pentru ca ne instiintam Domnia mea ca la aceasta sfanta biserica din vechime este scoala de invatat copiii carte cu cheltuiala preotilor si pentru aceasta cheltuiala ce fac preotii au avut privilegiul si de la alti frati domni a scuti vinariciu, dijmarit si oierit.”
Acelasi obicei de ajutoare din partea oamenilor cu influenta politica este consemnat in 1821: „copiii din paturile sarace din orase, precum si cei de la tara merg la niste scoli tinute, cel mai adesea, in pridvorul bisericilor, de catre preoti… Ne-am putea teme ca nu cumva acest biet popor sa ramana, inca multa vreme de acum inainte, afundat in aceeasi lipsa de invatatura, daca nu am sti cat de multi insi cu putere si cu minte luminata sa cauzesc sa raspandeasca invatatura in aceste locuri.”
Dar cu toate ca domnitorii sau boierii sprijina invatamantul, acest lucru nu schimba caracterul predominant religios al invatamantului. Intre 1820 – 1830 mai multi boieri infiinteaza, pe langa mosiile lor, scoli gratuite de nivel secundar, unde aduc dascali romani din Transilvania. Cei mai cunoscuti boieri din acea perioada care au facut acest lucru sunt logofatul Dinicu Golescu si stolnicul Dinca Bratianu.
Invatamantul din Tarile Romane va dobandi o tendinta laica, mai ales cu venirea perceptorilor francezi sau germani, care functionau intr-o retea destul de intinsa de invatamant privat. La mosie si in oras, majoritatea boierilor au pentru copiii lor educatori. Pentru limba romana si educatie religioasa se apeleaza la preoti sau monahi, pentru greaca veche si cea moderna la invatatorii greci. Dar tot mai mult se vor impune profesorii veniti din Occident. Astfel ii intalnim in Tarile Romane pe Francois Zinchon, Jean Baptiste (fiul sau, Philippe, ajuns mare vistiernic avea sa fie unul din marii capitalisti ai tarii, in secolul XIX), Jean Louis Carra .
Lejeune scria in 1822: „Educatia baietilor este incredintata, acum, in casele mari, unor profesori francezi sau germani, iar cea a domnisoarelor unor invatatoare aduse anume de la Viena sau Frankfurt si care sunt platite destul de bine; dascalul grec nu mai preda decat religia si limba greaca literara.”
Inainte de ascensiunea influentei apusene in invatamantul romanesc (mai ales prin profesorii francezi) cultura rasariteana, mai ales in forma greceasca era predominanta in Tarile Romane.
Inca din secolul XVII, Vasile Lupu in Moldova si Matei Basarab, Serban Cantacuzino si Constantin Brancoveanu, in Tara Romaneasca, au incurajat instalarea in tara a unor inalti prelati si eruditi greci, deschiderea de scoli grecesti, tiparirea de carti grecesti. Serban Cantacuzino a intemeiat in 1680 Academia domneasca de limba greaca, ce va atrage studenti din tot Rasaritul ortodox.
Antioh Cantemir (fratele mai mare al lui Dimitrie) deschide la Iasi, in 1707, o Academie domneasca. Problemele de invatamant in ambele situatii vor fi tutelate de patriarhul Ierusalimului, Hrisant Notara. Academiile vor functiona pana la sfarsitul epocii fanariote.
Totusi si in aceste Academii se va resimti filosofia luminilor a secolului XVIII. Multi dintre profesori sunt formati la universitatile occidentale (ii amintim pe Lambro Fotiadi, Dumitru Darvari, Constantin Vardalah, Veniamin din Lesbos). Toate manuale in care sunt predate stiintele sunt traduse dupa lucrari occidentale: matematicile se invata dupa lucrarile germanului Wolff, sau ale francezului Besont, este tradus manualul inginerului britanic George Ogray.
Astfel, incetul cu incetul, influenta rasariteana greceasca va fi substituita de cea occidentala (in mare parte franceza). Ion Ghica in operele lui isi aminteste: „pe la 1890, Vaillant deschisese scoala langa Stavropoleos, si toti budistenii, golestii paraseau dascalii greci si alergau la scoala frantuzeasca.”
Din cele prezentate pana acum reiese ca imixtiunea secularului in religios influenteaza si educatia. Manipularea religiei de catre fortele politice reprezinta un real pericol, o denaturare a mesajului cu educatie religioasa. Inclusiv in contextul contemporan intalnim aceasta tendinta periculoasa de folosire a religiei pentru impunerea si legitimarea unor interese politice. Nu de putine ori, religia este instrumentata si folosita in relatiile internationale, pentru a justifica ierarhii, suprematii, determinari de ordin economic, politic, militar. Conflictele si razboaiele interne presupun si o componenta religioasa. O religie poate fi pusa in slujba unei forte politice, economice, judiciare, educative devenind o ancilla, o simpla servitoare pentru scopuri hic et nunc. Utilizarea unei religii in chip neonorant, pentru a genera, a potenta puterea personala sau institutionala, constituie un real pericol pe care trebuie sa-l cunoasca atat clerul cat si credinta.”
Desi modernitatea (mai ales dupa Revolutia franceza) a acuzat separarea invatamantului de traditia religioasa si cu toate ca traim intr-un cadru mental ce favorizeaza o pedagogie ancorata in secular, se recunoaste din partea pedagogilor contemporani, ca educatia religioasa poate conferi o axiologie artistica invatamantului intr-o epoca in care descentrarea valorica persista si se adanceste, regandirea componentelor educatiei si a ponderii acestora este mai mult decat necesara. O educatie integrata, presupune pe langa latura morala, intelectuala, estetica si o componenta religioasa.”
In concluzie as mentiona ca o evaluare a raportului dintre traditie si modernitate in cadrul invatamantului nu trebuie pusa exclusiv in termeni antagonici. Fara a ne teme ca in conditiile actuale un recurs la traditie inseamna o imitare sterila a unui anumit tip de educatie dintr-o anumita perioada, e important sa constientizam ca o disponibilitate pentru a cunoaste invatamantul traditional este benefica pentru educatia contemporana.
Nu trebuie sa urmarim o anulare a dimensiunilor modeme din invatamant, dar nu e de dorit nici o complacere intr-o autosuficienta pagubitoare ce proclama cu superbie superioritatea invatamantului modern fata de cel traditional. Esential e sa fim capabili de un dialog autentic ce ne obliga sa depasim o pozitie obtuza si univalenta. In acest sens inchei cu marturia lui Marrou: „Fecunditatea cunoasterii istorice rezida cu precadere in dialogul pe care il instituie in noi intre Acelasi si Celalalt.
Am devenit destul de diferiti de parintii nostri, pentru faptul ca educatia care a fost a lor ne apare in mare masura sub categoria Celuilalt: destule lucruri care se opun fie practicii, fie aspiratiilor noastre, ne pot surprinde la ea in mod profitabil. Fecunditatea dialogului nu ne cere sa renuntam, pentru asta, la a ramane noi insine: „simplu instrument de cultura, el ne largeste perspectiva, dezbarand omul modern de aceea suficienta naiva ce-l impiedica sa-si imagineze ca a putut exista un alt mod de a fi decat al lui.”
Adrian Lemeni
Sursa: www.crestinortodox.ro
