Poezii

COLINDE, COLINDE! de Mihai Eminescu I.Colinde, colinde! E vremea colindelor, Căci gheaţa se-ntinde Asemeni oglinzilor Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele Se bucur’ copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele De dragul Mariei Ş-a Mântuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului RUGĂCIUNE de Mihai Eminescu Nădejde şi-ntărire şi zid de mântuire pe tine câştigându-te, îngenunchem rugându-te: de chinuri ce ne bântuie, Marie, tu ne mântuie! O, Sfântă Marie! Tu, maica durerilor, regina tăriilor, tăria soliilor izvoru-ndurărilor luceafăr al mărilor, îndură-te, pleacă-te, nădejdea corăbiei, învingerea sabiei, limanul sărmanilor şi soarele anilor, balsamul răniţilor, norocul iubiţilor, o, dă-ne tărie, Sfântă Marie! Iisuse Hristoase, de oameni iubitorule, Mântuitorule, izvor mântuirilor, de acum şi pururea şi-n vecii vecilor!

ODINIOARĂ ŞI ACUM de Sf. Ioan Iacob Hozevitul I.Aruncându-ne în urmă Ochii noştrii sufleteşti Către anii din vechime A vieţii creştineşti, Mintea noastră se uimeşte De sfinţenia de-atunci, Limba fară grai rămâne Ne simţim ca nişte prunci. Căci vedem păgânătatea Dând război necontenit Adunările creştine Din Apus şi Răsărit. Şi aflăm credinţa sfântă Ca un foc atunci arzând Iar Biserica în culmea Biruinţelor şezând. Adâncindu-ne mai tare În trecutul departat Al Bisericii creştine Gândul nostru stă mirat: Uriaşi vedem în faţă Pe străbunii credincioşi, Noi suntem pe lângă dânşii Toţi, pitici neputnicioşi II Fruntea lor având cununa Razelor dumnezeieşti Ni se apleacă de ruşine Ochii noştri cei trupeşti. Mici la suflet, mari la patimi, Noi aproape nu-ndrăznim Să mai cugetăm la Slava Noului Ierusalim! Despre viaţa minunată A celor „întâi născuţi” Lumea astăzi nu mai ştie, Sfinţii stau necunoscuţi! Astăzi traistele ştiinţei S-au umplut cu născociri, Iar de tainele credinţei Lumea nu mai are ştiri! Toata străduinţa lumii Este spre a dovedi Că „Materia e totul, Duhul n-are unde fi”! Cât de mult se mai înşeală Cel numit „Cuvântător” Oare cearcă numai „firea” Neştiind pe „Făcător”!

UN GÂND SMERIT de Valeriu Gafencu Un gând smerit şi simplu, o lumină, Spre Tine se înalţă lin din mină Şi sufletul înlăcrimat se roagă: „O, vino, de păcate ne dezleagă Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori! Te cheamă cei din închisori. O, vino, mina luminează, Pe noi ne binecuvântează! Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune Şi cheamă-mă încetişor pe nume Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă… Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă. Pe umeri mă apasă greu o cruce Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce, Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă, Să simt pulsând viaţa în mlădiţă IMN AL ÎNVIERII de Valeriu Gafencu I.Vă cheama Domnul slavei la lumină, Vă cheamă mucenicii-n veşnicii, Fortificaţi biserica creştină Cu pietre vii zidite-n temelii. II.Un om născut din nou armonios, Pe sufletele voastre să se-mplânte Pecetea Domnului Iisus Hristos II.Un clopot tainic miezul noptii bate şi Iisus coboara pe pământ Din piepturile noastre-nsângerate Rasună Imnul Invierii sfânt IV.Veniţi creştini, luaţi lumină Cu Veniţi flămânzi, gustaţi din cină, E nunta Fiului de Împaratsufletul smerit, purificat

ZORICA LATCU Volum de inspiraţie religioasă – Maica Teodosia Latcu

1. EcteniePentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca, Alba cum e crinul Bunelor Vestiri, Pentru ca mladita dragostei sa creasca, Plina de miresme, dulce de rodiri, Pentru ca din neaua grea de peste iarna Rod de viata calda iarasi sa legam, Pentru ca lumina peste noi sa cearna, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa-si verse binecuvantarea, Ca un zvon de vanturi line, peste noi, Pentru ca in suflet sa-i simtim chemarea, Cand plecam genunchii, seara, amandoi, Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune, Cand, cuprinsi de patimi, Numele-I strigam, Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune, Domnului sa ne rugam. Pentru ca belsugul tarinilor grele Sa ne faca traiul rodnic si umil, Pentru ca rasfrangeri din suras de stele Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil; Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca Si-n lumina mortii viata s-o cercam, Pentru ca din munca pacea sa rodeasca, Domnului sa ne rugam. Pentru ca multimea indurarii Sale Insusi sa-si pogoare pasul catre noi, Pentru ca sa-I ducem sufletul in cale, Cu miros de smirna si cu ramuri moi, Pentru ca-n lumina alb-a diminetii, Din stransoarea carnii sa ne dezlegam, Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii, Domnului sa ne rugam.
2. Spovedanie Doamne, dintr-a inimii prisaca, Dorurile-n roi spre Tine pleaca. Lunga-i calea foarte, pan’ la Tine… Cum s-o afle bietele-mi albine? Fac popas in ierburi inflorite, Spornic sug dulceata din ispite Si sa bea din floare daca-ncearca Aripa de pulbere si-o-ncarca. Din maces, din crini, din matraguna, Mirosul florilor in stupi l-aduna. Mustul dulce-luminos le-mbata. Au uitat spre Tine drumul, Tata. Ca margaritarele-n siraguri, Lin s-aseaza faguri langa faguri. Doamne, intr-a inimii prisaca, Dorurile ceara or sa-ti faca Si din ceara Ti-oi aprinde Tie, Maine, la vecernie, faclie.
3. Ghetsemani Picioarele spalate de plansul Magdalenii Se fransera. Sub raza divinei milostenii Iisus cazu in ruga cu fata-nsangerata Si greu in pacea noptii rosti cuvantul: Tata, Iti simt durerea sfanta si grija parinteasca, Ma doare mila calda ce vrea sa ma-nveleasca, Ma tulbura iubirea si jalea de Parinte. Cand sangele va curge prinos al jertfei sfinte, Cand urletul multimii va cere de la Tine Sa osandesti pe Domnul luminilor depline, Cand voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere, Cand Fiul Tau cadea-va sub bici fara putere, Cand sfarticandu-mi trupul in drumul alb de tara Voi duce spre Golgota cereasca mea povara, Parinte-al meu, in mila sa nu-ti uiti legamantul, Ma lasa cu durerea sa mantuiesc pamantul. Sa nu-ti aduni blestemul si fulgerele toate, Ca sa opresti mania neputincioasei gloate; Nu-i pedepsi pre dansii cu ploaie de pucioasa, In marea Ta iubire ma uita si ma lasa, Ma lasa, Doamne-al milei, sa nu-ti mai simt iubirea, Sa stiu ca nu-mi ajunge la Tine tanguirea. Te-mbraca azi in haina lucirilor de stele Cu bucuria sfanta a invierii mele. Ca sa nu stiu cat suferi in lumile-ti senine, Parinte, fa sa treaca paharul de la mine. Iisus ridica fruntea si-ncepe sa coboare. O aripa de inger l-atinse cu racoare.
4. Iad Trecand prin sapte nopti fara de vad, Cu Ingerul m-am pogorat la Iad; Nici foc, nici fum, nici clocote de zmoala- O vesnicie neteda si goala… Stau trupuri langa trupuri, prinse-n chin Ca boabele de struguri in ciorchin. Nici ploi de plumb, nici aspra biciuiala- O muceda, cumplita lancezeala, Ca nu se misca-n veci nimic din loc, Nici flacara de dor, nici gand de foc. Ca-n aerul patruns de far’ de lege Nu poate val de cantec sa se-nchege Si-n cuget pangarit si necurat Cuvantul sfant nicicand nu s-a-ntrupat. O piatra-ncremenita-n nemiscare Puteri sa dea viata noua n-are. In noaptea fara margini totu-i sters, Culoare, forma, armonie, vers. Din goluri care fara fund se casca, Nu poate frumusetea sa se nasca; In duhurile oarbe de pacat Nu straluceste chipu-i luminat. Cu Ingerul treceam prin Iad in pripa, Vedeam durerea care nu mai tipa. Pe-ntinsul infiorator de mut Se tes sabranice de chin tacut. Stau osanditi-n crunta neclintire, Cu trupu-nvesnicit in zvarcolire, Cu ranjetu-mpietrit pe fata lor, Cu rani, ce ard adanc, dar nu-i mai dor. Se-nchiaga-n jar, ca gheturile-n rauri, Serpi otraviti cu pofte si desfrauri. Petrec in sanul Marei Uraciuni Multime nemiscata de nebuni. Pe toti i-a sters din Cartile Vietii Pacatul impotriva Frumusetii. Poem de Sfantul Ioan Iacob Hozevitul In vremea noptii langa apa In lunca Sfantului Iordan Asteapta cautand in zare Un pustnic Calamonitean. Ce ai batranule Parinte, De esti asa nerabdator Si tot privesti in “ceea parte` Cu ochiul tau iscoditor? Ai pus vreo undita in apa Si n-o gasesti la locul ei Sau la loc mai bun de pescuire De ceea parte poate vrei? Dar asta nu se face noaptea, S-o faci mai bine de cu zi Si-i lucru de mirare Avvo, Ca-ti vine dor a pescui! Asa s-ar fi mirat oricine Vazandu-l pe batran sezand La miezul noptii langa apa (Pescar pe el l-ar fi crezand). Dar dupa cum se vede treaba Nu-i este lui de pescuit De sta asa in nemiscare, Rugandu-se necontenit. Privind mai bine, vom cunoaste Ca este “Pustnicul Zosima`, El poarta mantie in spate, La piept: Epitrahil si schima. Un vas bisericesc in mana, El tine prea cuviincios Avand dumnezeiescul Sange Cu Sfantul Trup al lui Hristos. In vremea asta el asteapta Din ceea parte de Iordan, Sa vie spre impartasire “Sihastra de neam Egiptean`. Un an de zile se-mplinise De cand s-a inteles cu ea S-aduca “Sfintele` Batranul Si-acuma ea intarzia! In mintea lui i se strecoara O banuiala cu fior: “Dar poate nu mai sunt eu vrednic Sa vad acum acel ! Si daca vine ce voi face? De luntre nu m-am ingrijit`! Acestea cugetand Batranul Un plans amar l-a napadit. Dar numai iata ca zareste Pe Sfanta pustnica venind Deasupra apei (ca pe gheata) Mirat o vede el pasind. Pe trupul ei parlit de soare Si ca o scandura uscat Ea poarta doar o zdreanta veche Pe care Pustnicul i-a dat. In ziua cand era sa moara Atuncea s-a impartasit Si pentru asta pe Zosima Mai inainte l-a vestit. Caci vrand sa moara nestiuta I-a zis sa vie la un an S-o afle ca mai inanite De ceea parte de Iordan. Cu multa nerabdare Avva In anul urmator venind Aflat-a trupul Cuvioasei De un an de zile adormit. Iar in nisip era scrisoare Cu ziua savarsirii ei: Ca-i este numele “Maria` S-o-ngroape dupa obicei. Cantandu-i cele cuvenite Sedea Batranul cugetand, Ca nu avea nici o unealta Sa-i faca groapa in pamant! Dar, O! Minune prea slavita! Venind un leu infricosat, Cu ghearele scobind indata, Mormantul Sfintei a sapat! Apoi plecandu-se cucernic In pace el s-a departat Iar pustnicul cu multe lacrimi Cinstitul trup a ingropat !

Poezii despre Cruce scrise de Vasile Voiculescu CRUCEA – CHEIE Nu-ţi găsesc nici cuget, nici cuvânt, Mintea e prea slabă să Te priceapă; Inima, poate, ar sta să Te-ncapă, Dar mi-ar trebui o inimă de sfânt. Cârmă spre Domnul pe oceanul de rele, Cheie ce pururi Cerul descui, Cruce sfântă, ajută-mi să te pui Cheia labirintului vietii mele. iunie 1954, Bucuresti CRUCEA – ARCĂ Odinioară Noe scăpă de la-necat, Cu seminţii şi neamuri, plutind fără zăbavă: Dar 1uă cu el păcatul în şubreda lui navă Şi-1 răspândi cu toată odrasla-i pe-Ararat. Tu, Cruce, purtătoare de trupul lui Hristos, Azi ca o nouă Arcă te-ncarci de-ntreaga lume Şi biruind potopul păcatelor, anume O urci şi-o scoţi în Ceruri, la Tronul sfânt, prinos. 3 august 1954, Bucureşti CRUCEA – MIREASĂ (Răstignirea) Năprasnică, spăimântătoare nuntă Cu îngeri plânşi, haini legionari, Tragic alai şi băuturi amari, Mire Christos, mireasă Crucea cruntă Tovarăşa infamilor tâlhari. “Vin’ din Liban”… cânta odinioară Miresei sacre, marele-nţelept… Şi ea-nălţată dintr-un cedru drept În braţe prinse pe Isus, la piept Şi osândiţii miri se-mbrăţişară, Şoptindu-şi unul altuia “de când te-aştept” ! 25 august 1954, Bucureşti LOCUL CRUCII ÎN SFÂNTA TREIME Nedespărţită Cruce de Iisus Tu, soaţă pretutindeni lângă El, Ca pe pământ şi-n Ceruri eşti la fel Părtaşa slavei celei mai de sus. Sfânt mădular al unicei Treimi, Hristos te-a luat în sfat pe-aceeaşi treaptă Şi ca pe-un sceptru al veşnicei Crăimi Te ţine-acolo-n mâna Lui cea dreaptă. 26 august 1954, Bucuresti CRUCEA – REMEDIU Cu ce să-mi vindec, Doamne, al îndoielii ulcer? Mi-s voile si gândul zădarnică-alifie, Balsamul rugăciunii n-ajunge-n carnea vie Și n-a fost leac pe lume, ori plastur, ca să nu-l cer! Mi-ai rămas, Tu, singur, Tu Cel făr-de prihană, Împunsule în coastă, Bătutule în cuie, Tu stii ce-i chinul: Ia-mă, pe Crucea Ta mă suie, Ca Duhul Crucii Tale să ardă crunta-mi rană. 14 septembrie, Ziua Crucii, 1954, Bucuresti CRUCEA – ÎNĂLŢARE Tu-nsemni peste lume cea mai înaltă Lege: Din patru zări aduni puterile toate… Cine-ar putea vreodată-nţelege Misterioasa, groaznica ta simplitate? Chip al infinitului răstignit în noi, Punem slabele noastre braţe peste-ale Tale; Pironeşte-mi-le de aripile-ţi triumfale Să mă înalţi cu tine din lăuntricul gunoi… 14 septembrie, Înălţarea Sfintei Cruci, 1954, Bucureşti CRUCEA – JUG Tu, Cruce, dulce jug al lui Hristos, De Tine-n veci acuma nu mai fug, Adânc cerbicea inimi-mi plec jos Și sub povara Ta cerească mă înjug. Stau să mă mâne Domnul unde-o vrea Cu biciul Său de Duh atât de drag; Și nici o muncă nu-mi mai pare grea Când stiu că brazda mântuirii trag. luni, 27 septembrie 1954, Bucuresti Poezii de Costache Ioanid E frumos E frumos să poţi în viaţă să fii darnic şi milos, să te duci de dimineaţă să ştergi lacrima răzleaţă. E frumos. E frumos, cât zboară anii să-ţi faci viaţa un prinos. Să hrăneşti cu drag orfanii, să-i ajuţi pe toţi sărmanii. E frumos. E frumos când nu-i răpusă jertfa ta de-un gând fălos. Când în taină nepătrunsă îţi faci haina cea ascunsă. E frumos . Însă fapta cea mai mare, darul cel mai de folos, e să chemi pe-un om, pe-oricare, dintr-o viaţă de pierzare, la Hristos.Mielul L-au găsit miraţi păstorii, într-o iesle, înfăşat. Şi, nestăviind fiorii, până se iviră zorii, s-au rugat. Iar apoi când pe cărare se-ntorceau sub roşii nori, le punea o întrebare mintea lor neştiutoare de păstori. – Cum? părea un glas că-ngână. Fiul Slavei, tocmai El, să Se nască în ţărână, pe pătuţ de fân la stână, ca un miel?… Nici o şoaptă din tărie. Cerul sfânt părea ascuns. Şi-au trecut ani mulţi, se ştie, când un glas dădu-n pustie un răspuns. – Iată Mielul fără pată, Cel din staulul de oi, Care-Şi frânge fără plată, viaţa Lui nevinovată, pentru noi! Iată Mielul fără vină! Miel tăcut şi răbdător. Azi e Mielul ce suspină, mâine-L vom vedea-n Lumină, ca Păstor! Oricine iubeşte o floare Oricine iubeşte o floare e-aproape de-un sacru mister. Oricine se-opreşte-n cărare s-asculte un glas de izvoare e-aproape, aproape de cer … Oricine iubeşte seninul, când soarele urcă-n eter, oricine-şi înalţă suspinul, când licăre-n mare rubinul, e-aproape, aproape de cer … Oricine pe munţii albaştri priveşte granitul sever, oricine pe căi de sihaştri, străbate păduri de jugaştri, e-aproape, aproape de cer … Dar cine-a primit îndurarea din rănile blândului Miel, acela e frate cu floarea, cu râul, cu munţii, cu marea, şi-oriunde îl duce cărarea, tot cerul, tot cerul e-n el. Vreau să iubesc pe fratii mei Vreau să iubesc pe fraţii mei, cu tot ce am în piept mai sfânt. Vreau să doresc tot ceru-n ei, dar să-i iubesc aşa cum sânt. Vreau să iubesc pe fraţii mei, cu care veşnic voi fi sus. Văzându-L pe Iisus în ei, să-L simt în mine pe Iisus. Vreau de-opotrivă să adun, şi rodu-ntreg şi spicul frânt. Căci şi Iisus mă vrea mai bun, dar mă iubeşte-aşa cum sânt. Când fraţii mei au răni ce dor, să-mi fie braţul mai sfios, să nu apăs în rana lor, căci nu eu vindec, ci Hristos. Noi prin Iisus am fost iertaţi, ca să iertam şi noi oricui. Dar dacă nu iubim pe fraţi, n-avem în noi iertarea Lui.Stergarul La cina cea de Paşti, în camera de sus, înconjurat de-Apostoli, S-a aşezat Iisus. Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină pe azimile calde, pe mielul… fără vină… Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite. Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite, un rob sau o copilă, ca, dup-a vremii lege, cureaua de pe glezne pe rând să le-o deslege, să le aline talpa de colbul de pe drum. Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum, se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă? Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă? O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare când vasele cu apă, când praful pe picioare. Şi Duhul îi întreabă, în fiecare zboară: – N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară? – Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân. – Dar tu? Tu cel mai tânăr? -Eu stau lângă Stăpân… – Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei. – Chiar eu?… Sunt cel din urmă la Domnul între ei? – Dar tu ce ţii doar punga? – Eu am făcut de-ajuns. Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns… – Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală? – Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială… – Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu…? Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu. Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher, S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer Şi-a-nfăşurat ştergarul, S-a aplecat uşor să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor. De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus. Şi-acum a câta oară? – Se-aşează iar Iisus să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară: – N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?… Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?… Frumos va fi odată acolo sus în Rai! Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă. Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă? E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob! Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob? Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting, batiste-n care lacrimi în taină se preling, sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere, sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere, sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital, bolnavi care aşteaptă un salvator semnal. Se cere osteneală şi jertfă uneori. Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori. Nu mânui Cuvântul, când harul nu ţi-e dat, cât mătura şi acul şi rufa de spălat, cât cratiţa, toporul şi roata la fântână. ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână. Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi, să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi; să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul. … Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul? – Chiar eu?… Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân. – Chiar eu?… Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân… – Chiar eu?… Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns. – Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns. Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina, iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina, încet – a câta oară? – Se-apleacă iar Iisus şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus. Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi, Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi. La jugul fără slavă Iisus iar Se-njugă, El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă. Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână! Iisus vă spală iarăşi cu propria Sa mână! Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge! Iisus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!… * Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul! Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul! Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună; dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!.