Ana Pascu Muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român Doctor în filologie Cine nu îşi pregăteşte ghetele în ajunul praznicului Sfântului Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei? Toţi copiii ştiu că Moş Nicolae se îngrijeşte îndeaproape de ei: celor cuminţi le aduce daruri, iar celor neascultători, o vărguţă! Dar nu toţi ştiu că şi soldaţii, şi pescarii, marinarii şi fetele cuminţi îl consideră pe Sfântul Nicolae ocrotitorul lor. Adevărul este că Sfântul Nicolae este, de sute de ani, unul dintre cei mai iubiţi şi mai cinstiţi sfinţi. El nu este numai un moş care aduce daruri copiilor! Şi este mare păcat, pentru creştini, să nu cunoască viaţa vrednică de urmat a acestui mare sfânt! Bisericile ridicate în cinstea lui pretutindeni în Europa şi poveştile despre minunile numeroase făcute de el sunt o dovadă a ajutorului pe care Sfântul Nicolae l-a dat celor sărmani şi celor aflaţi în primejdie, dar şi a dragostei pe care i-o poartă creştinii de pretutindeni. Despre viaţa Sfântului Nicolae au rămas puţine informaţii scrise. Cel mai vechi text cunoscut în care îi este prezentată viaţa este un manuscris grecesc din secolele V – VI. Alte texte au fost scrise mult mai târziu, în greacă şi în slavonă, iar în vestul Europei viaţa Sfântului a fost cunoscută mai ales prin varianta prezentată în Legenda aurea, opera pe care Jacques de Voragine a scris-o, în limba latină, în secolul al XIII-lea. Unii cercetători cred că s-au amestecat, în unele manuscrise, şi minuni făcute de alţi sfinţi, pentru că vechile texte s-au păstrat dintr-o vreme în care oamenii scriau greu; pe atunci preferau să ţină minte lucrurile importante, pe care le povesteau mai departe, copiilor şi apropiaţilor, ca fiind fapte vrednice de mirare şi exemple de urmat. De aceea, este foarte greu să ştii cum a fost viaţa sa cu adevărat. În plus, din smerenie, Sfântul Nicolae a încercat întotdeauna să-şi ascundă faptele bune şi minunile pe care Domnul le făcea pentru rugăciunile sale. Dar pentru oamenii credincioşi nu exactitatea întâmplărilor povestite contează, ci ajutorul pe care Sfântul l-a dat şi îl dă în continuare celor aflaţi în nevoie. Şi, în aceste întâmplări, oamenii evlavioşi au găsit deseori mângâiere şi nădejde. Sfântul Nicolae şi-a trăit cun smerenie viaţa pământească. El nu a vrut nici să ajungă arhiepiscop, nici să-i fie cunoscute faptele bune şi minunile din timpul vieţii, nici să câştige atâta popularitate, devenind, pentru mulţi, Sfântul care pune daruri în ghetuţe! Dar iată că, parcă după voia Sfântului, în ultima o sută de ani, Moş Crăciun, care împarte daruri în ziua Naşterii Domnului, începe să îi ia cu încetul locul în inimile multor copii, care nu ştiu că mai multe nume ale lui Moş Crăciun, cum este „Santa Claus”, vin de la numele Sfântului Nicolae! Şi dacă Santa Claus dă daruri cu nemiluita tuturor, şi buni, şi răi, astfel încât mulţi copii din lume uită să sărbătorească ziua sfântă a Naşterii Domnului, noi, creştinii, nu trebuie niciodată să uităm că Sfântul Nicolae i-a ajutat mereu pe cei în nevoie din dragoste pentru oameni, fiindcă L-a urmat cu adevărat pe Domnul Hristos, învrednicindu-se de a primi harul Său. Dar Sfântul Nicolae ne-a ajutat şi pe noi, românii! Oamenii îl iubesc şi i se închină, îl roagă să le ocrotească vieţile şi gospodăriile. Şi, pentru că Sfântul ocupă un loc important în viaţa lor, fac praznice, îi cântă colinde şi spun poveşti despre el, în care Sfântul rămâne aşa cum îl ştim cu toţii: grabnic ajutător şi făcător de minuni. Viaţa Sfântului Nicolae Se ştie că Sfântul Nicolae s-a născut în anul 280 d.H. în Patara, o localitate din Lichia (sau Licia), şi a plecat la Domnul în jurul anului 342. Lichia se găseşte în Asia Minoră. Până în anul 1000, a fost o provincie greacă a Imperiului Roman. Apoi a fost cucerită de turci şi în prezent aparţine Turciei. Tradiţia spune că părinţii săi erau foarte credincioşi, dar nu aveau copii. Într-un târziu, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a îndeplinit dorinţa şi le-a dat un băiat, pe care l-au botezat Nicolae, nume care înseamnă „învingătorul poporului”. Se mai spune că la prima scaldă, deşi abia născut, s-a ridicat în picioare în albie şi a stat trei ore aşa, ceea ce a fost interpretat ca un semn de viitoare sfinţenie. Apoi a refuzat să sugă miercurea şi vinerea înainte de a se încheia rugăciunile zilei. Acest obicei de a posti l-a păstrat toată viaţa. Se ştie că încă din copilărie, părinţii săi l-au învăţat cele de trebuinţă unui creştin: să se roage şi să caute să facă milostenie şi fapte bune. A învăţat filosofie, teologie şi să tâlcuiască Sfânta Scriptură, după cum obişnuiau creştinii din vremea sa. Petrecea mult timp cu călugării şi participa zilnic la slujbe. Pe măsură ce creştea, se arăta din ce în ce mai atras de studiul Sfintei Scripturi. Unchiul său, căruia îi purta numele şi despre care se spune că era episcop sau stareţul unei mânăstiri din apropiere, i-a îndemnat pe părinţi să-l lase să-I slujească Domnului. Părinţii au fost de acord şi Nicolae a intrat în viaţa monahală. Când s-a făcut mare, a fost sfinţit preot de către unchiul său. Apoi părinţii săi au murit în timpul unei epidemii de ciumă. Nicolae a folosit averea moştenită de la părinţi ajutându-i pe nevoiaşi. La scurtă vreme după această întâmplare, Sfântul Nicolae a vrut să viziteze Ţara Sfântă. A plecat cu o corabie. I-a prins o furtună puternică, dar Sfântul şi ceilalţi călători s-au rugat şi furtuna s-a potolit. Se mai spune că unul dintre marinari s-a urcat pe catarg, dar a alunecat şi a rămas fără suflare pe punte. De mila lui şi pentru suferinţa celorlalţi marinari, care îşi plângeau prietenul, Sfântul Nicolae s-a rugat şi Domnul l-a înviat. De atunci a devenit Sfântul Nicolae apărător al celor aflaţi în primejdii pe mare, căci de nenumărate ori a venit în ajutorul celor în primejdie să se înece! După ce a vizitat locurile sfinte, Nicolae a vrut să se retragă în pustie. Se zice că un glas de sus l-a îndemnat să se întoarcă acasă, spunându-i că Domnul are alte planuri cu el. Sfântul Nicolae a tocmit o corabie, dar marinarii, vicleni, au vrut să-l ducă în altă parte. Însă vânturile şi marea au ascultat de rugăciunile Sfântului şi, în ciuda împotrivirilor corăbierilor, au ajuns în Lichia. Sfântul Nicolae le-a plătit cinstit pentru călătorie şi i-a lăsat să plece în pace, deşi îi doriseră răul. La întoarcerea din Ţara Sfântă, a vrut să se retragă la mănăstire, dar un glas de sus i-a poruncit să se întoarcă între oameni. Din smerenie, a părăsit Patara, unde îl iubeau toţi pentru viaţa sa sfântă, şi s-a dus să trăiască, sărac şi necunoscut, în cetatea Mira, localitate care se numeşte astăzi Demre, situată la 50 de kilometri de Patara. Într-o zi, ca de obicei, s-a dus la slujbă şi a intrat primul în biserică. Acolo aştepta episcopul locului, înştiinţat de Domnul că primul om care va intra în biserică este alesul Său, pe care îl cheamă Nicolae. Tocmai murise arhiepiscopul şi oamenii se rugau să primească un nou părinte cu viaţă sfântă care să-i păstorească. Plin de smerenie, Nicolae nu a vrut să primească a fi numit arhiepiscop, dar o tradiţie spune că i S-a arătat Domnul Hristos cu Maica Sa şi, înţelegând că aceasta e voinţa Sa, a acceptat. Miluitorul celor nevoiaşi Ajuns arhiepiscop, Sfântul Nicolae se îngrijea şi de sufletele, dar şi de trupurile celor pe care îi păstorea. Ştia că, din cauza sărăciei şi a nevoilor, oamenii slabi pot să păcătuiască, punându-şi sufletele în primejdie. De aceea, umbla neştiut printre locuitorii cetăţii şi îi miluia de câte ori putea. Spune o tradiţie că în oraş trăia un om foarte sărac, care avea trei fete cuminţi şi frumoase. Pentru că nu mai avea ce să le dea de mâncare, nici zestre, ca să le căsătorească, s-a gândit să le pună pe fete să-şi câştige pâinea. Aceasta însemna să le vândă ca sclave sau, cine ştie, să ajungă şi mai rău. Dar Sfântul Nicolae, înştiinţat de Domnul, s-a dus într-o noapte şi i-a aruncat pe fereastră omului o pungă cu bani. Mult s-a minunat omul şi, cu banii primiţi, a reuşit să-şi căsătorească fiica mai mare. Sfântul Nicolae l-a mai ajutat de două ori, tot pe furiş. Dar a treia oară a fost prins de tatăl fetelor, care stătea noapte de noapte la pândă, pentru a afla cine este miluitorul său. Omul i-a căzut la picioare şi i-a mulţumit cu lacrimi în ochi, dar Sfântul l-a îndemnat să nu mai spună la nimeni. Totuşi, povestea despre mila Sfântului s-a răspândit şi locuitorii care primeau un ajutor neaşteptat îi mulţumeau Arhiepiscopului Nicolae! Se povesteşte că Sfântul a aruncat punga cu bani pe fereastră şi ea a nimerit într-un ciorap pus la uscat lângă foc. Alţii spun că era o gheată. Se crede că aşa a apărut obiceiul de a pregăti ghetele sau ciorăpeii în ajunul sărbătorii Sfântului Nicolae, în speranţa de a primi un dar! * După un timp, a fost o mare foamete în întreaga Lichie. Oamenii nu mai aveau ce mânca. Se spune că un neguţător italian îşi umpluse corabia cu grâu, să-l ducă în Egipt. Înainte de plecare, noaptea, i s-a arătat Sfântul Nicolae, i-a cerut să vină la Mira şi i-a dat arvună trei monede de aur. Mare a fost spaima neguţătorului, când s-a trezit dimineaţa cu banii în mână! A plecat cu corabia spre cetatea Mira şi le-a povestit locuitorilor ce i s-a întâmplat. Locuitorii au dat slavă lui Dumnezeu şi s-au bucurat că arhiereul lor le poartă de grijă. Alţii au spus că lucrurile s-au petrecut altfel. Arhiepiscopul Nicolae l-a rugat pe căpitanul unor corăbii, care ducea grâu în Alexandria, să-i vândă o parte din grâul de pe fiecare corabie. Căpitanul nu a vrut, deoarece încărcătura era măsurată şi avea obligaţia să o transporte pe toată. Arhiepiscopul l-a rugat insistent, asigurându-l că va avea exact atâta grâu cât îi trebuie şi căpitanul a cedat. La destinaţie, când i-a fost cântărit grâul, era exact cât trebuia! Pentru rugăciunile Sfântului, Dumnezeu îi înmulţise grâul… Sfântul a împărţit grâu tuturor locuitorilor şi el le-a ajuns oamenilor doi ani, cât a durat foametea. Apărător al dreptei credinţe Sfântul Nicolae a suferit mult pentru dreapta credinţă; a fost închis de împăratul Diocleţian, unul dintre cei mai mari persecutori ai creştinilor. În închisoare a continuat să-i întărească pe creştinii închişi cu el. A fost eliberat din închisoare abia când puterea a fost luată de împăratul Constantin cel Mare, cel care a învins cu ajutorul Domnului, cu semnul crucii în fruntea armatelor sale. În vremea împăratului Constantin, creştinii au scăpat de prigonire. Cei închişi au fost eliberaţi. Arhiepiscopul Nicolae s-a întors în cetatea sa. Plin de curaj şi fără să se teamă de nimic, deoarece apăra Adevărul, Arhiepiscopul a distrus templele zeiţei Artemis, odinioară cea mai puternică zeitate din Lichia. Împăratul Constantin, voind a întări credinţa creştină, ameninţată de învăţături eretice, a organizat, în anul 325, Sinodul de la Niceea, localitate care se numeşte astăzi Iznik. Se spune că şi Arhiepiscopul Nicolae a participat la lucrările Sinodului, unde a luptat împotriva ereziilor lui Arie. O tradiţie spune că, ascultând părerile false ale lui Arie, Sfântul Nicolae şi-a pierdut cumpătul şi, dându-i o palmă, l-a dat afară din adunare. Ceilalţi participanţi la Sinod, uimiţi de un asemenea comportament „necreştinesc”, l-au pedepsit, dezbrăcându-l de veşmintele preoţeşti şi băgându-l la închisoare. Tradiţia spune că Sfântul Nicolae, în noaptea aceea, i-a văzut pe Domnul şi pe Maica Sa; Domnul i-a dat Sfânta Scriptură, iar Maica Sa, stiharul. Îmbrăcat din nou potrivit slujirii sale, Nicolae a vegheat restul nopţii, citind din Sfânta Scriptură. Convins, prin această minune, că nu Nicolae a greşit, împăratul Constantin l-a eliberat şi ceilalţi episcopi l-au reprimit cu cinste în sinod. Atunci s-a stabilit Crezul şi învăţăturile vătămătoare ale lui Arie au fost îndepărtate. Alte tradiţii susţin că Domnul şi Sfânta Fecioară S-au arătat celui mai vârstnic dintre episcopi sau chiar tuturor participanţilor la Sinod ori împăratului Constantin. Apărătorul celor nevinovaţi Împăratul Constantin având nişte probleme în Frigia, a trimis acolo trei corpuri de oaste, în frunte cu conducătorii lor: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Ajungând ei în Lichia, nu departe de Mira, i-a prins o furtună şi s-au oprit într-o cetate, până se va potoli marea. Dar ostaşii au început să facă tot isprăvi, speriindu-i pe locuitori. Auzind aceasta, Sfântul Nicolae s-a dus să afle ce se întâmplă şi a liniştit lucrurile cu mult tact. Acolo, locuitorii i-au cerut ajutorul pentru trei oameni, osândiţi pe nedrept la moarte de către mai-marele cetăţii, Eustatie, pentru o sumă de bani. Sfântul a alergat la locul osândei şi a ajuns tocmai la timp. S-a strecurat prin mulţime şi, plin de indignare şi fără nicio frică, a smuls sabia din mâna călăului şi a aruncat-o, apoi i-a dezlegat pe cei trei nevinovaţi. Pe Eustatie, de supărare, nici n-a vrut să-l vadă. Temându-se de mânia Domnului, Eustatie şi-a cerut iertare şi şi-a mărturisit greşeala. Sfântul l-a iertat şi l-a ajutat să se îndrepte căci, spun tradiţiile, pe cât era de aprig cu cei vinovaţi, pe atât era de blând şi iertător cu cei care se pocăiau şi se îndreptau. Cei trei conducători s-au minunat de purtarea Sfântului şi, cu rugăciunile sale, au plecat şi şi-au încheiat cu bine misiunea din Frigia. Întorşi în Bizanţ, au fost primiţi cu cinste de împăratul Constantin. Dar cei invidioşi pe poziţia lor l-au convins pe mai-marele cetăţii, Avlavie, că cei trei uneltesc împotriva împăratului. Avlavie i-a spus împăratului, acesta i-a arestat şi, tot după sfaturile cele viclene, a vrut să-i pedepsească cu moartea. Cei trei şi-au amintit de Sfântul Nicolae şi s-au rugat pentru ajutor. Noaptea, şi împăratul, şi Avlavie, l-au visat pe Sfântul Nicolae, certându-i pentru judecata nedreaptă. Dimineaţa, împăratul i-a eliberat. Se spune că cei trei căpitani, în timpul judecăţii, îl vedeau pe Sfânt lângă tronul împărătesc, dar nimeni altcineva nu-l putea vedea… Apoi împăratul le-a încredinţat o Evanghelie ferecată în aur, o cădelniţă şi două sfeşnice de aur, să le ducă bisericii din Mira. Vestea minunii s-a răspândit în toată lumea, ajungând până la noi… Povestea continuă şi după moarte… Sfântul Nicolae a murit la adânci bătrâneţe şi a fost înmormântat în catedrala din Mira. Din mormânt a început să curgă mir tămăduitor. Timp de sute de ani, mulţi pelerini au venit să se închine sfintelor moaşte şi mulţi bolnavi şi-au găsit vindecarea aici! Dar pe vremea împăratului grec Alexie şi a Patriarhului Nicolae al Constantinopolului, turcii selgiucizi au năvălit şi au cucerit Ierusalimul şi întreaga regiune, până lângă Antiohia. Mira a căzut în mâinile turcilor, iar creştinii au fost alungaţi, bisericile şi mănăstirile au fost jefuite. Într-o vedenie, un preot evlavios din cetatea Bari, din Italia, l-a văzut pe Sfântul Nicolae poruncindu-i să îi fie aduse sfintele moaşte în cetatea sa. Mai mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu şi preoţi şi-au riscat vieţile ca să ajungă în Mira. S-au prefăcut că sunt neguţători şi au umplut trei corăbii cu grâu. Au vândut mai întâi grâul în Antiohia şi acolo au aflat că nişte negustori veneţieni vor să ia şi ei sfintele moaşte. S-au luat la întrecere pe mare şi, ajutaţi fiind de Dumnezeu, cei din Bari au ajuns primii. În biserică au găsit doar patru monahi. Sfintele moaşte erau ascunse sub pardoseală. Au săpat şi au găsit racla Sfântului, plină de mir. Doi dintre călugări au venit cu ei, ceilalţi doi au rămas în biserică. Au ajuns cu ele la Bari pe 9 mai 1087. Această strămutare a fost voită de Dumnezeu, ca sfintele moaşte să nu cadă în mâinile musulmanilor. Sfintele moaşte au început să facă imediat minuni, vindecând bolnavii. După mutarea sfintelor moaşte la Bari, numeroase mănăstiri şi oraşe din Italia, Sicilia, Grecia, al provinciei Lorena din Franţa, al mai multor oraşe din Germania. Austria, Elveţia, Rusia, Belgia, Ţările-de-Jos l-au luat pe Sfântul Nicolae drept ocrotitor. Minunile din timpul vieţii Arhiepiscopul Nicolae a primit darul facerii de minuni încă din timpul vieţii. De sute de ani, credincioşii se minunează de faptul că Sfântul era ascultat de apele mării, care se potolea la rugăciunea lui, ascultându-l ca pe un stăpân. Se spune că şi în timpul Sinodului de la Niceea, Nicolae a făcut minuni! La un moment dat, în timpul unui discurs lung, s-a simţit obosit şi a închis ochii. I s-a părut că aude nişte voci strigându-l şi, urmărindu-le cu inima, a văzut o corabie gata să se scufunde, în timpul unei furtuni grozave. S-a rugat şi marea s-a liniştit, apoi şi-a întors atenţia la lucrările Sinodului. Dar părinţii din Sinod nu au înţeles de ce le-a spus că o corabie a fost salvată… * Există credinţa că multă vreme cetatea Mira a plătit impozite mici împăratului datorită Arhiepiscopului Nicolae. Pentru că impozitele erau foarte mari, la rugăminţile localnicilor, Sfântul s-a dus la Constantinopol şi l-a convins pe împăratul Constantin să le micşoreze, să le rămână bani din care să poată trăi. De îndată ce a luat pergamentul cu ordinul împăratului, Sfântul l-a închis bine şi l-a încredinţat mării; pergamentul a plutit pe ape până la Mira, acolo a fost găsit şi aplicat imediat. Dar unii sfetnici ai împăratului i-au spus că tezaurul regal va suferi din cauza acestei reduceri de impozite. Atunci împăratul i-a cerut Sfântului ordinul înapoi, să facă o modificare a sumei. Sfântul i-a mărturisit că l-a trimis şi că ordinul deja se aplică la Mira. Uimit de puterea acestui om, pe care îl asculta şi marea, împăratul a renunţat la schimbare. Sute de ani după aceea, cetatea a plătit impozite mici… * Odată, o furtună a târât o corabie în ape prea puţin adânci. Temându-se să nu se lovească de fundul mării şi să se scufunde, marinarii l-au chemat pe Sfântul Nicolae în ajutor. Li s-a arătat Sfântul, a luat cârma şi a îndreptat corabia. A certat marea şi aceasta s-a potolit. Apoi a dispărut. Marinarii au coborât în primul port, care, întâmplător, era al Mirei. S-au dus la biserică să se roage şi să-i mulţumească Domnului pentru ajutor, când au rămas uimiţi văzându-l în biserică pe salvatorul lor. Altă variantă spune că marinarii au coborât pe o insulă urmărindu-l pe Sfânt; simţindu-se urmărit, Arhiepiscopul Nicolae s-a furişat în biserică, între oameni, dar ei l-au urmărit până când l-au văzut intrând în biserică şi i s-au închinat. Ştiind că oamenii aceia au păcate mari, i-a îndemnat să se lepede de ele şi să devină mai buni. Spune tradiţia că din chipul său ieşeau raze luminoase. Îi dojenea pe păcătoşi, dar era tare bun cu cei care se îndreptau! * Pe o corabie s-au suit trei neguţători creştini. Restul călătorilor, care erau păgâni şi răuvoitori, i-au aruncat noaptea în apă, ca să le ia averea. L-au strigat pe Sfântul Nicolae în ajutor. Doi ştiau să înoate şi au înotat până când, epuizaţi, era să se înece. Dar atunci s-a apropiat o piatră plutitoare şi s-au suit pe ea. În timp ce îl plângeau pe prietenul lor, care se dusese repede la fund, căci nu ştia să înoate, s-a apropiat un chit de piatră, a deschis gura şi l-a scos pe prietenul lor, viu, cu un sac plin în spate. Apoi chitul a plecat. Prietenul le-a povestit că atunci când era gata să se înece, l-a înghiţit chitul. În chit era o corabie şi în ea mai mulţi saci. Când a fost scos afară, a ieşit şi sacul. Uitându-se în el, l-au găsit plin cu aur! După două zile, piatra plutitoare a ajuns cu cei trei neguţători la Bizanţ. S-au dus la împărat şi i-au povestit toată tărăşenia. Nu după multă vreme, piraţii au fost prinşi, aruncaţi în mare, iar averea lor împărţită săracilor… Minuni după mutarea la cer… Sfântul Nicolae nu a încetat niciodată să-i ajute pe cei aflaţi în nevoi! Ca şi în timpul vieţii, Sfântul Nicolae potoleşte furtunile şi îi salvează de la înec pe călători şi pe marinari. De aceea i se roagă pescarii şi marinarii Ocrotitorul celor de pe mare, departe… Un om din Kiev avea mare evlavie la Sfântul Nicolae. A plecat să sărbătorească praznicul Sfântului, cu barca, cu nevasta şi copilul, dar mama pruncului a aţipit şi a scăpat bebeluşul în apă. Imediat s-a dus la fund şi s-a înecat. Au plâns cei doi soţi şi s-au rugat Sfântului Nicolae cu lacrimi, îndureraţi de moartea pruncului lor. Dar Sfântul l-a scos din apă şi l-a dus în catedrală, aşezându-l în faţa icoanei sale, în strana femeilor. Dimineaţa, paracliserul l-a auzit plângând şi l-a găsit şiroind de apă. Uimit, neştiind ce să facă, s-a dus în piaţa oraşului şi a anunţat apariţia copilului. Auzind, mama a alergat la biserică şi l-a găsit… * Demetrios din Constantinopol, cândva, prin secolul al IX-lea sau al X-lea, a plecat pe Marea Neagră, când l-a lovit o furtună puternică. Gata să se înece, l-a strigat pe Sfântul Nicolae. Şi ce să vezi? Vecinii lui Demetrios au avut impresia că îl aud strigând chiar din casa lui. Au intrat cu greutate, căci uşa era ferecată, şi l-au găsit aşezat, ud leoarcă, strigându-l fără încetare pe Sfânt! Sfântul îl auzise şi îl dusese acasă, dar el încă nu se dezmeticise! După ce şi-a revenit, Demetrios s-a dus la biserică, să-i mulţumească Sfântului, şi le-a povestit tuturor minunea. Ajutor al monahilor Petru din Constantinopol era ostaş. A fost prins de sirieni şi închis în Samara. În închisoare, s-a gândit că, dacă ar scăpa de acolo, ar lăsa lumea şi s-ar călugări. A început să ţină post şi să se roage. Se ruga mult Sfântului Nicolae, la care avea mare evlavie, implorându-l să-l ajute să iasă din închisoare. Sfântul Nicolae i s-a arătat în vis şi i-a promis că o să-l ajute. A doua oară, i-a spus să se roage şi Sfântului Simeon, căci stă mai aproape de tronul divin. Petru s-a rugat şi cei doi sfinţi i s-au arătat, Sfântul Simeon a atins lanţurile, care s-au făcut moi ca ceara, apoi sfinţii au deschis uşile închisorii. Petru a devenit călugăr şi, la porunca Maicii Domnului, a vieţuit în Muntele Athos până la moarte. Era în al şaptelea secol după Hristos… Ocrotitorul copiilor Oamenii se roagă Sfântului Nicolae ca să le apere copiii, aşa cum l-a ajutat pe Vasile, fiul lui Agricola, din Mira. Tradiţia spune că, după mulţi ani de la moartea Sfântului, în Mira au năvălit nişte piraţi arabi. Au jefuit şi au răpit un copil, Vasile, al unor oameni credincioşi, tocmai când pleca să-l sărbătorească pe Sfânt. Emirul arab l-a făcut paharnicul său. Părinţii, după un an de plâns şi rugăciune, tot în ajunul sărbătorii Sfântului, s-au pomenit cu copilul lor, îmbrăcat în haine arăbeşti şi cu cupa de vin a emirului în mână, în curtea casei. Sfântul Nicolae l-a răpit şi l-a adus acasă! * Un om nu avea copii. S-a rugat Sfântului pentru un fiu şi a promis că el şi fiul său vor duce la biserică o cupă de aur în cinstea Sfântului de îndată ce acesta va fi destul de mare. I s-a născut un băiat şi omul a comandat o cupă de aur. Dar cupa a ieşit atât de frumoasă, încât a vrut s-o păstreze pentru el şi a mai comandat una. Şi-a luat fiul şi au plecat cu o corabie. Pe drum, fiul a căzut cu prima cupă de aur în apă. Tatăl, adânc îndurerat, s-a dus totuşi la biserică, s-a închinat şi a pus cupa a doua pe altar. Dar cupa a căzut, de parcă cineva nevăzut o azvârlea jos cu mânie. De trei ori a pus cupa pe altar, de trei ori a căzut. A patra oară, a apărut fiul său, ud leoarcă, cu cupa în mână. Le-a povestit că era să se înece, când i s-a arătat Sfântul Nicolae, care l-a scos din apă. Cei doi au pus pe altar ambele cupe, care nu au mai căzut… În apărarea dreptăţii Se spune că în secolul al XI-lea, pe când cumanii năvăleau deseori în Rusia, pricinuind necazuri, un cuman a fost prins de un om din Kiev. Omul i-a dat voie să plece, să-şi aducă răscumpărarea, dar l-a pus să jure mai înainte în biserică, în faţa icoanei Sfântului Nicolae. Cumanul a jurat, s-a întors acasă, dar, nefiind creştin, a râs de naivitatea rusului şi nu s-a mai gândit să-şi plătească datoria. La un moment dat, l-a visat pe Sfânt, care i-a poruncit să-şi plătească datoria. Cumanul nu a vrut. A doua oară, i s-a arătat Sfântul pe când nerecunoscătorul era călare şi l-a trântit la pământ. Nici aşa nu s-a lăsat convins. A treia oară, toţi prietenii din preajmă au văzut cum Sfântul l-a trântit pe cuman şi l-a luat la bătaie. Când au încercat să-i sară în ajutor, nu au putut să se apropie, căci îi împiedica o forţă nevăzută. Abia acum s-a hotărât cumanul, umilit şi speriat, să-şi plătească datoria! * În secolul al XIV-lea, Sfântul Nicolae a făcut o altă minune, de această dată pentru Ştefan, fiul regelui Serbiei. Regele a crezut că prinţul unelteşte împotriva lui şi i-a scos ochii. Ştefan a plâns o noapte în biserica Sfântului Nicolae. Aţipise, când l-a văzut pe Sfânt spunându-i: „Nu deznădăjdui, iubite prinţ, ochii tăi sunt în mâna mea.” Apoi regele l-a închis într-o mănăstire din Constantinopol. Acolo, în timpul unei liturghii închinate Sfântului, a aţipit. L-a văzut din nou pe Sfânt, care i-a zis: „Îţi aminteşti de cuvintele mele, că ochii tăi sunt în mâna mea? Acum ţi-i dau!” Trezindu-se, a constatat că vede! Dar Ştefan, înţelept, s-a prefăcut orb până a murit regele, tatăl său, după cinci ani. Atunci a povestit cum i-a redat vederea Sfântul Nicolae. Devenit rege, a făcut o mănăstire dedicată Sfântului, a mai construit un spital pentru leproşi, un altar de aur şi argint pentru catedrala Sfântului Nicolae din Bari şi a dus o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Nu e de mirare că Sfântul i s-a arătat, la sfârşitul zilelor sale, cerându-i să se pregătească de moarte şi, într-adevăr, regele a fost ucis în timpul unei revolte. Minuni făcute de Sfântul Nicolae în zilele noastre Sfântul Nicolae sare întotdeauna în ajutorul oamenilor aflaţi în nevoie. O dovedesc nenumăratele minuni pe care le face şi în prezent şi mii de oameni pot da mărturie pentru ajutorul primit. În anii grei din timpul războiului sau în anii de comunism, în Rusia, ca şi la noi şi în alte ţări în care comuniştii s-au străduit să distrugă credinţa, Sfântul Nicolae a adus multă alinare celor care i-au cerut ajutorul. A hrănit săracii, a dăruit bani celor aflaţi în nevoie, a redat sănătatea bolnavilor, i-a salvat de înec pe cei căzuţi în ape, i-a salvatpde cei aflaţi în primejdie de moarte, pe copiii rătăciţi sau pe cei grav bolnavi – şi câte şi mai câte a făcut! Pentru că sunt prea multe minunile acestui Sfânt plăcut lui Dumnezeu, o să vă povestesc doar câteva. La Schitul Ivir din Muntele Athos, trăia, prin 1900, un părinte foarte simplu, dar fără răutate în inimă. Odată, când fântâna a secat, a luat icoana Sfântului Nicolae şi a coborât-o cu o funie în fântână, spunându-i: – Sfinte Nicolae, să urci împreună cu apa, dacă vrei să-ţi aprind candela, căci poţi face asta! Vin atâţia oameni şi nu avem nici măcar puţin apă rece să le dăm! Şi Sfântul Nicolae a ascultat rugămintea monahului, căci apa a urcat cu încetul, cu icoana plutind deasupra ei. Sfântul Nicolae face daruri În anul 1942, o familie a fost deportată din oraşul Leningrad în regiunea Iaroslav. Copiii flămânzeau şi păşteau vitele sătenilor pentru a se putea hrăni. Într-o seară, fetiţa mai mică a început să plângă, cerându-i mamei un covrig. Mama nu avea niciun pic de făină, dar copilul nu înţelegea. Atunci mama a pus-o în faţa icoanei Sfântului Nicolae şi i-a spus: – Roagă-l pe Sfântul Nicolae să-ţi trimită un covrig! După această discuţie, două zile a nins cumplit. Se adunaseră troiene de zăpadă. Pe drumuri nu umbla nimeni. Mama a auzit o bătaie uşoară în uşă. A trimis-o pe fetiţa mai mare să deschidă uşa şi ea a găsit un şirag de covrigi rumeni. Nu se vedeau paşi în zăpadă şi nimeni din sat nu ştia de covrigi. Nimeni nu ar fi putut să le ofere covrigii, căci era foamete mare. Au ştiut că Sfântul Nicolae le-a dat covrigii, care le-au ajuns multă vreme… * Un copilaş care se ruga mult Sfântului Nicolae găsea în fiecare dimineaţă câte o bomboană sub pernă. Familia credea că băiatul şi le punea singur, dar el ştia că sunt de la Sfântul Nicolae. Minunea a durat de la doi la cinci ani. Această minune i-a întărit mult credinţa… Apărătorul dreptei credinţe Într-un sat din Rusia, un băiat dintr-o familie credincioasă s-a însurat. În ajunul postului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, tatăl băiatului şi-a întrebat nora dacă posteşte şi ea cu ei. Fata a acceptat, deşi nu era obişnuită. A doua zi, s-a dus la serviciu cu mâncare de post. Colegii ei au necăjit-o şi au râs de ea. O zi a suportat, dar a doua zi, nu a mai putut. Le-a spus socrilor: – Eu nu mai ţin post, căci toţi îşi bat joc de mine! Oamenii nu postesc şi vreau să fiu în rând cu ei. – Cum doreşti, i-au răspuns. Noi nu obligăm pe nimeni să ţină post. Fata şi-a luat slănină la serviciu, a mâncat şi dintr-odată a adormit atât de adânc, încât nu au putut-o trezi. S-a trezit singură, după mai multe ore. – Râdeţi de mine cât vreţi, eu de acum voi pofti, le-a spus, şi apoi le-a povestit că Sfântul Nicolae i s-a arătat în vis, a apucat-o strâns de mână şi a condus-o la o prăpastie în care fierbea ceva. De acolo se auzeau strigăte şi gemete. Sfântul i-a spus: – Sari! Căci tu spuneai că vrei să fii în rând cu lumea! – Nu, te rog, iartă-mă! Voi posti până la moarte şi le voi povesti tuturor ce pedeapsă îi aşteaptă pe cei care nu postesc! Urmele degetelor Sfântului i-au rămas întipărite pe braţ toată viaţa. * În zilele noastre, un tânăr din Zair îl iubea mult pe Dumnezeu. Când a împlinit 20 de ani, s-a dus la penticostali şi, pentru că avea multă râvnă şi-i plăcea să studieze Sfânta Scriptură, a devenit repede predicator şi învăţător. Dar a observat că penticostalii nu îndeplinesc anumite sarcini date de Mântuitorul, cum sunt dezlegarea păcatelor, Sfânta Împărtăşanie şi altele. S-a neliniştit şi s-a rugat doi ani Domnului să-l ajute să găsească adevărata Biserică. După doi ani, l-a visat pe Sfântul Nicolae, îmbrăcat în sutană, spunându-i: – Sunt Sfântul Nicolae! Dacă vrei să te mântuieşti, urmează-mi Biserica! Tânărul nu ştia nimic de Biserica Ortodoxă, dar a aflat şi l-a recunoscut pe Sfântul Nicolae în icoane. Şi s-a botezat ortodox, cu numele Nicolae! * O femeie s-a hotărât să adere la o sectă. A părăsit Biserica şi a început să frecventeze adunările lor. Auzind că icoanele nu trebuie cinstite, a aruncat icoanele la gunoi. Ultima a fost cea a Sfântului Nicolae. Întorcându-se acasă în aceeaşi seară, pe ploaie, a văzut în ploaie un bătrânel, ud şi îngheţat. – De ce stai în ploaie? Intră în casă. – Nu pot, stăpâna casei m-a alungat. Atunci s-a uitat cu atenţie şi l-a recunoscut pe Sfântul Nicolae. Sfântul s-a făcut nevăzut. A început să plângă cu lacrimi amare şi s-a reîntors la Biserică, cerându-şi iertare. ¬* În anii ’30, în Uniunea Sovietică comuniştii încercau să distrugă credinţa, dărâmând bisericile şi arestându-i pe preoţi. În satul Boriskova, locuia un preot, al cărui nume era Nicolae. Într-o după-amiază, în timp ce mătura prin curte, l-au întrebat nişte oameni dacă părintele este acasă. Şi-a dat seama că vor să-l aresteze, dar că nu l-au recunoscut. Atunci a prins curaj şi le-a spus că a plecat şi le-a arătat o direcţie. Comuniştii s-au dus în direcţia arătată, părintele a fugit în partea opusă. Spre seară, a ajuns la un râu. Nu era vad, nu era pod, iar râul era prea lat ca să-l poată trece înot. Dar l-a luat un pescar cu o barcă. Pe la mijlocul râului, pescarul l-a întrebat: – Tu cine eşti? Părintele Nicolae s-a gândit: „Dacă nu spun adevărul, ce fel de creştin sunt? Iar dacă îl voi spune, mă va îneca.” Totuşi, fără să ezite, l-a chemat în ajutor pe Sfântul Nicolae şi a spus: – Sunt preot. – Iar eu sunt Sfântul Nicolae, i-a răspuns barcagiul şi a dispărut. În aceeaşi clipă, părintele Nicolae s-a pomenit pe celălalt mal. Sfântul Nicolae ne ajută şi pe noi! La biserica Sfântului Nicolae din Şchei (Braşov) mulţi creştini au găsit alinare. Stau, ca o dovadă a milei şi a ajutorului primit, ochii de argint de la icoana Maicii Domnului şi a Sfântului Nicolae. Undeva lângă biserică se află şi o troiţă închinată Sfântului Nicolae. În jurul anului 1900, Sfântul Nicolae a făcut o minune de care multă vreme şi-au amintit credincioşii. Era iarnă şi un tânăr, după ce băuse destul în cârciumă, se îndrepta spre casă. A luat-o pe o scurtătură, care ocolea casele pe la poala pădurii. Ajuns lângă troiţă, şi-a scos căciula din cap şi s-a închinat Sfântului Nicolae, apoi a plecat mai departe. Dar înainte de a ajunge acasă, i-a apărut necuratul în faţă, cu o înfăţişare înfricoşătoare. Bărbatul a vrut să-şi facă cruce, dar nu a putut. Îi dispăruse orice vlagă, era ca înţepenit de groază. Necuratul i-a spus: – Degeaba încerci! Mi te-ai închinat când ai ridicat paharul şi ai strigat: „Noroc!” Limba ţi-ai înţepenit-o cu vorbe urâte. Am venit să te iau, căci mi te-ai dăruit mie de atâtea ori! Paralizat de groază, tânărul şi-a amintit de troiţa Sfântului Nicolae şi l-a strigat în gând: – Ajută-mă, Sfinte Nicolae! Deodată s-a făcut lumină. Dinspre troiţă se apropia Sfântul Nicolae, îmbrăcat în haine arhiereşti, cu mitră pe cap. Necuratul a urlat atât de tare, că toţi câinii au început să latre, şi a dispărut. Auzind lătrăturile, oamenii i-au sărit în ajutor. Au găsit pe zăpadă un tânăr cu părul alb. Omul le-a povestit ce s-a întâmplat. După această întâmplare, tânărul şi-a schimbat viaţa. A devenit nelipsit de la slujbă. Stătea numai în faţa icoanei Sfântului Nicolae. Odată l-a întrebat cineva de ce stă numai acolo şi el i-a răspuns: – De dor! Căci în noaptea aceea, tânărul a simţit nu numai groază, ci şi dragostea şi mângâierea Sfântului. Credinţe, obiceiuri şi poveşti româneşti despre Sfântul Nicolae Românii au găsit, în vieţile sfinţilor, modele de viaţă şi comportament. De aceea, le-au tot povestit, aşa cum le-au auzit în biserică, mai târziu, după ce au fost traduse şi tipărite, le-au şi citit… Tot povestindu-le, este firesc că unii au mai şi schimbat câte ceva. Alţii, ajutaţi de Sfântul, au povestit şi altora minunile pe care le-au trăit. Şi, din dragostea pe care i-o poartă, străbunicii noştri au amestecat puţin viaţa Sfântului cu credinţe mult, mult mai vechi şi au ajuns să creadă că Sfântul Nicolae are puteri foarte mari şi asupra vremii şi a Soarelui, nu numai asupra apelor mării! În calendarul popular… Înainte de inventarea ştiinţelor moderne, oamenii au învăţat să cunoască ritmurile naturii şi semnele care prevestesc schimbarea vremii. Cum ziua Sfântului cade aproape de sfârşitul anului, şi l-au închipuit ca pe un sfânt bătrân, cu o barbă mare, albă. El aduce iarna şi zăpada, când îşi scutură barba! Dacă nu e zăpadă, oamenii glumesc şi spun că „a întinerit Moş Neculai”. După cum e în această zi, bătrânii ştiutori prevedeau cât de lungă va fi iarna. Ei le spuneau nepoţilor că dacă Moş Nicolae aduce zăpadă, iarna va fi scurtă, o va alunga Sfântul Ioan, pe 7 ianuarie. Dacă nu este zăpadă, atunci iarna va fi lungă. Tot în această zi se pun crenguţe de măr în apă. Dacă înfloresc până la Anul Nou, anul care vine va fi roditor. Înainte, din această crenguţă înflorită se făcea sorcova pentru prima zi a anului, nu se cumpăra de la prăvălie! * Străbunicii noştri au mai observat că, nu mult după sărbătoarea Sfântului Nicolae, ziua începe din nou să crească. Aceasta se întâmpla înainte de a se schimba calendarul, în 1919, când au fost tăiate, pur şi simplu, 13 zile! Deci, după calendarul vechi, Sfântul Nicolae cădea pe 19 decembrie de astăzi, adică foarte aproape de solstiţiul de iarnă, când într-adevăr începe să crească ziua. Ca să arate că ziua se măreşte cu foarte puţin în fiecare zi, spuneau că se lungeşte cu cât se suceşte puiul în găoace. Ei au mai observat ceva: faptul că soarele nu răsare întotdeauna în acelaşi loc, ci în locuri diferite între est şi sud. În această zi, spuneau bătrânii cei înţelepţi, soarele răsare la miazăzi şi începând cu această dată, alungat de Sfânt, începe să răsară tot mai spre miazănoapte, spuneau ei, adică înspre est, până la Sfântul Toader (în preajma echinocţiului de primăvară), care îl alungă din nou înspre miazăzi. Sfântul Toader păzeşte cerul la miazănoapte, iar Sfântul Nicolae, la miazăzi, ca să nu-i permită Soarelui să fugă, îngrozit de răutăţile pe care le vede ziua pe pământ! Se mai spune că, atunci când e gata să ajungă la Sfântul Toader, Soarele ia cu sine nouă babe rele şi aduce ninsori, ploi şi vreme rea, doar-doar va scăpa nevăzut de Sântoader! Dar Sântoader are şi el nouă cai şi cu ei fugăreşte Soarele şi îl ajunge din urmă, după câteva săptămâni bune! Şi uite aşa se plimbă Soarele pe cer între Sfântul Teodor şi Sfântul Nicolae şi, credeau bunicii noştri, într-o zi va scăpa, nu pe la Sfântul Toader, care e tânăr şi are cai, ci pe la Sfântul Nicolae, care e bătrân şi nu are cai. Dar atunci va fi sfârşitul lumii… Prima dintre sărbătorile de iarnă La noi, sărbătorile de iarnă încep de Sfântul Nicolae. Atunci se adună ceata de colindători şi încep repetiţiile. Niciodată nu se adună mai devreme, căci, spun ei, nu se cuvine să cânţi colinde decât între ziua Sfântului Nicolae şi sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul (7 ianuarie). Înainte, colindătorii cântau colinde şi de ziua Sfântului Nicolae. Acum acest obicei a cam dispărut, din pricină că oamenii credincioşi şi-au concentrat atenţia asupra sărbătorii Naşterii Domnului. Crăciunul Copiilor Ziua Sfântului Nicolae este aşteptată de copii cu multă emoţie! Toţi se întreabă: oare le va aduce Sfântul daruri sau o nuieluşă? O credinţă spune că, fire aprigă, Sfântul îi pedepsea pe cei ce se abăteau de la dreapta credinţă, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Pe ereticul Arie nu l-a pălmuit? Că este aşa sau nu, copiii aşteaptă daruri. Nu este Sfântul Nicolae ocrotitorul lor? Mai demult, nu se dădeau daruri copiilor de Crăciun, ci de Sfântul Nicolae! După cum se vede, la alte popoare unele nume ale lui Moş Crăciun vin de la numele Sfântului Nicolae: Santa Claus în America, San Niklaw în Malta, Sinterklaas în Belgia şi în Ţările-de-Jos. De Crăciun, la noi copiii erau „plătiţi” pentru vestea bună pe care o aduceau colindând cu colaci, mere, nuci şi bani, dar daruri nu primeau. De aceea, prin unele părţi, i s-a spus zilei Crăciunul Copiilor. Cu încetul, Moş Crăciun a început să ducă el copiilor darurile mai mari, iar Sfântul Nicolae a rămas cu darurile mici, pentru că şi ziua Naşterii Domnului este mai mare decât praznicul Sfântului Nicolae! Pe 6 decembrie, Sfântul Nicolae este sărbătorit de copii în toată Europa. În Germania şi Polonia, copii deghizaţi în episcopi cer pomană pentru săraci – şi pentru ei, bineînţeles! În Ţările-de-Jos şi în Belgia, se crede că Sfântul Nicolae vine cu vaporul din Spania şi împarte cadouri, umblând cu un cal alb. În Ţările-de Jos, pe 5 decembrie li se dau copiilor bomboane, aruncate prin uşă, litere de ciocolată, cadouri mici şi ghicitori. Copiii lasă morcovi şi fân în ghetuţele lor pentru calul Sfântului, sperând ca, în schimb, Sfântul Nicolae să le lase cadouri. De ce cadourile se lasă în ghetuţe, nu se ştie sigur. Poate pentru că punga aruncată de Sfântul pe fereastră omului cu trei fete a nimerit într-o ghetuţă. Sau poate pentru că oamenii cred că e bine să îi dăruieşti Sfântului ghete, ca să aibă cu ce se încălţa în călătoriile lui! Aşa, poate ajunge să te ajute şi pe tine! În Rusia, dar şi la noi, femeile obişnuiau de ziua Sfântului să ducă papuci la biserică. Cine ştie acum câtă vreme darul de încălţăminte s-a transformat în darul din încălţăminte! Ocrotitorul familiilor noastre Se spune că cei care au aşteptat, în noaptea Sfântului Vasile, să vadă cum se deschid cerurile, l-au văzut pe Sfântul Nicolae, stând în stânga Domnului, aşezat la masa raiului. Ce arată asta, dacă nu evlavia pe care i-o poartă oamenii pentru grabnicul ajutor dat? Ţăranii credeau că este al doilea Sfânt făcut de Dumnezeu! Ţăranii noştri din unele părţi ale ţării, mai ales din Gorj, Oltenia şi Moldova, multă vreme au păstrat datina de a lua, la căsătorie, un sfânt care să le ocrotească familia şi gospodăria. De cele mai multe ori era sfântul al cărui nume îl purta tatăl. Aşa a ajuns Sfântul Nicolae ocrotitorul a nenumărate familii! De ziua lui, oamenii făceau o masă cu bucate alese, atât cât le permitea postul, chemau preotul să o binecuvânteze şi prăznuiau cu rudele şi vecinii. Uneori sărbătoreau trei zile, căci marile sărbători, în concepţia populară, trebuie să fie sărbătorite timp de trei zile: în ajun, de praznic şi a doua zi. Oamenii se rugau să-i ferească de boli şi lovituri. Bărbaţii duceau lumânări la biserică şi plăteau liturghii. Femeile se rugau pentru ajutor, iar fetele, să se mărite. A doua zi după Sfântul Nicolae, prin Bucovina, unii oameni făceau praznice pentru cei înecaţi. Praznice de ziua Sfântului mai fac şi pescarii şi marinarii. Nu pot să vă spun câtă evlavie au, pentru Sfântul Nicolae, lipovenii din Delta Dunării! Nici la pescuit nu pleacă fără să îşi ia o icoană la ei! * Model de viaţă creştină Multă vreme, pentru bunicii noştri, Sfântul Nicolae a fost un model de purtare creştină, pentru graba cu care sărea în ajutorul celor aflaţi în necazuri. Cât de mult l-au iubit pe Sfântul Nicolae se vede dintr-o poveste aromână, în care sfântul este dat ca exemplu Sfântului Cassian Romanul, care are ziua stabilită pe 29 februarie! Cică Sfântul Casian s-a dus odată la Dumnezeu şi I s-a plâns că oamenii nu-l cinstesc şi pe el ca pe alţi sfinţi. Dumnezeu îl întrebă: – Ai făcut ceva fapte bune pentru oameni? Ceilalţi sfinţi au făcut mult bine, de aceea au câte o zi de ţinere. Pe când vorbea, iată vine Sfântul Nicolae, ud leoarcă. – Sfinte Nicolae, îl întreabă Domnul, de ce eşti ud? – Pentru că bătea vântul tare şi era să se scufunde o corabie. Atunci m-am aruncat în apă şi am scăpat oamenii de la moarte. – Vezi, îi spune Dumnezeu Sfântului Casian, ce fapte bune fac sfinţii care au zi de sărbătoare? Pleacă de aici şi la patru ani să vii şi tu o dată! Sfântul Nicolae, Moş Crăciun şi Santa Claus În lumea globalizată în care trăim, este foarte greu să rămâi creştin! Dau năvală peste noi poveşti de pe alte meleaguri, cu care nu ştim ce să facem şi ne tulbură credinţa şi sărbătorile. Cum se împacă americanul Santa Claus cu Sfântul Nicolae şi chiar cu Moş Crăciun al nostru? Şi, mai ales, cum se împacă povestea moşului care trăieşte la Polul Nord, înconjurat de spiriduşi, cu Naşterea Domnului? De aceea, hai să vedem ce s-a întâmplat cu Moş Crăciun şi cu Sfântul Nicolae de-a lungul vremii şi cine este Santa Claus. Primul care face daruri copiilor este Sfântul Nicolae. Tradiţia este foarte veche şi se crede că la rădăcina ei se află mai multe povestiri din viaţa Sfântului: cea în care a făcut cadou unui om sărac, cu trei fete, trei pungi cu aur, datorită cărora fetele s-au putut mărita şi trăi onorabil; astfel, Sfântul Nicolae le-a ferit de viaţa ruşinoasă hărăzită lor de către propriul tată. Se ştie că locuitorii Mirei au ajuns, cu timpul, să-i atribuie Arhiepiscopului lor preaiubit orice ajutor venit pe neaşteptate. Căci ei ştiau că Sfântul, din prea multă smerenie, nu doreşte să se afle cine îi ajută. Apoi, se ştie că Sfântul Nicolae l-a salvat şi l-a adus acasă, printr-un miracol, pe Vasile, fiul lui Agricola, răpit de turci. A salvat copii de la înec, i-a hrănit, i-a ferit de tot felul de necazuri… V-am povestit deja! O altă tradiţie, rusească de data aceasta, dar care se regăseşte şi la noi, spune că Sfântul Nicolae strică multă încălţăminte în pribegiile sale în ajutorul celor necăjiţi. De aceea, există datina, la ruşi, de a dărui, de praznicul Sfântului, papuci sau altă încălţăminte. Poate că, cu timpul, darul de încălţăminte a ajuns darul din încălţăminte, mai ales că sunt atât de numeroase minunile relatate de oameni şi copii care au primit bani şi hrană pentru rugăciunile Sfântului! Dar, în ultima sută de ani, lucrurile au început să se schimbe. Pe de o parte, oamenii sărbătoresc cu mai multă evlavie ziua Naşterii Domnului şi este firesc că, aproape fără voie, darurile Sfântului Nicolae au ajuns să se repete în ziua de Crăciun, mai bogate, aşa cum se cuvine într-o zi atât de mare… Pe de altă parte, să vă mai spun ceva important. În societăţile vechi, nu se dădeau cadouri, aşa cum dăm noi astăzi! Nici în satul românesc nu se dădeau decât daruri, care presupun un schimb: îţi dau pentru că îmi dai sau, dacă îmi dai, îţi voi da, cu siguranţă, şi eu. În sat oamenii spuneau, când primeau un dar: „Mulţumesc pân-oi întoarce.” Copiii nu primeau cadouri! Nici copiilor şi flăcăilor care colindau nu li se dădeau cadouri, ci erau „plătiţi” cu daruri pentru vestea bună şi urările pe care le aduceau în casă: cu mere, colaci, nuci, friptură, bani. Exista credinţa că îi va merge rău cui nu îi răsplăteşte pe colindători. În aceste condiţii, este limpede că a dărui cadouri de Crăciun sau de Sfântul Nicolae nu sunt obiceiuri prea vechi, cum nu este nici pomul de Crăciun! Petre Ispirescu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, relatează cât de surprins a fost văzând un pom împodobit. Obiceiul a fost adus de boierii care umblau mult prin străinătate şi aduceau practici şi obiceiuri ale lumii „civilizate”. Aşadar, legendele lui Moş Crăciun care primeşte poruncă să aducă daruri copiilor par să fie destul de recente… Şi atunci cine este Santa Claus? Este un personaj inventat prin imitarea caricaturală şi lipsită de evlavie a Sfântului Nicolae, cel care îi ajută pe furiş pe cei aflaţi în nevoie! Se consideră că, după Războiul de Independenţă, America a încercat să se rupă de cultura engleză şi să-şi creeze o cultură nouă. Conducătorii politici ai statului New-York au apelat la rădăcinile lor culturale olandeze, căci oraşul fusese o colonie olandeză. Olandezii, aşa cum se ştie, aveau un cult deosebit pentru Sfântul Nicolae, considerat chiar patron spiritual al Ţărilor-de-Jos. Dar americanii, majoritatea de religie protestantă, nu aveau evlavie pentru sfinţi, aşa că au preluat doar tradiţia darurilor Sfântului Nicolae şi au inventat un personaj rotund, cu barbă stufoasă şi pipă în colţul gurii, asemenea unui olandez! Din Sfântul Arhiepiscop Nicolae au păstrat numai numele, şi acesta transformat: Santa Claus. Restul amănuntelor poveştii, locuinţa la Polul Nord, spiriduşii care îi pregătesc cadourile, renii care îi trag sania, au fost inventate treptat, până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Au fost scrise poeme şi romane, s-au făcut caricaturi. Iar copiii au crescut iubind un moş îmbrăcat în roşu care le aduce daruri, uitând, uneori, că cel mai mare dar pe care ni l-a făcut Domnul este faptul că S-a născut într-o iesle sărăcăcioasă, ca să ne mântuiască, iar sfinţii Săi sunt singurii care dăruiesc milă şi ajutor fără să ceară vreo plată, după exemplul Celui care S-a sacrificat pe Sine pentru noi … Voi, copii, rămâne să alegeţi pe cine iubiţi: pe Sfântul Nicolae sau pe Santa Claus? Ana Pascu Muzeograf la Muzeul Naţional al Ţăranului Român Doctor în filologie Date şi citate din: A. Gorovei, Cimiliturile românilor, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972 Al. Boguslawski, The Vitae of Saint Nicholas and His Hagiographical Icons in Russia, vol. I –II, teză de doctorat, Universitiy of Kansas, 1980, preluate de pe www.stnicholascenter.org C. R. Codin, Sărbătorile poporului, vol. VII, Bucureşti, 1909 T. Pamfile, Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Editura SAECULUM I. O., Bucureşti, 1997 Gh. Pavelescu, Cercetări folclorice în sudul judeţului Bihor, 1945, Anuarul Arhivei de Folclor, VII, 1945 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997 L. S. Desartovici, Viaţa şi minunile Sfântului Nicolae, Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2006 Proverbe româneşti, antologie de George Muntean, Editura Minerva, Bucureşti, 1984 .
