Astazi, 10 octombrie este praznuit unul dintre marii sfinti ai Optinei, Staretul Ambrozie cel plin de iubire parinteasca, a carui sfintenie l-a atras si l-a inspirat in mod special si pe Dostoievski, care l-a “portretizat” literar sub chipul Staretului Zosima din capodopera sa “Fratii Karamazov“. O imagine deosebit de graitoare despre ceea ce ii era cel mai caracteristic Sfantului iubit de Dostoievski am gasit-o pe blogul Viata ortodoxa, ca extras dintr-o carte cu invataturile sale:
“Doar prin acţiunea harului poate fi explicată acea putere caracteristică părintelui Ambrozie de a purta suferinţele nenumărate. Oamenii veneau la el din toate părţile pentru a-i încredinţa lui aceste poveri şi a-şi uşura sufletele. El îi primea fără murmur, le primea poverile nu ca pe unele străine, ci ca pe ale sale proprii, le retrăia ca pe ale sale… Cuviosul era întărit mereu de o putere nevăzută, astfel încât în orice clipă putea lua asupra sa o nouă sarcină. Stareţul îşi şoptea uneori mustrarea: „Am fost strict la începutul stăreţiei mele, iar acum am devenit slab. Oamenii sunt cuprinşi de atâta patimi, de atâtea patimi…“. Şi în aceste clipe de tristeţe îşi încredinţa povara sa lui Dumnezeu primind puteri noi. Dumnezeu, care l-a aşezat în mijlocul suferinţelor omeneşti pentru a le uşura, era totdeauna împreună cu el; şi tocmai de acea părintele Ambrozie putea să-i mângâie pe cei aflaţi în suferinţe, pentru că era mijlocitor între oameni şi Crucea lui Hristos, pe care în vecii vecilor au fost dezlegate suferinţele noastre, şi pe care petrece nesfârşita putere a compătimirii dumnezeieşti. „Sunt slab“, spunea părintele despre stăreţia sa, însă aceasta nu era slăbiciune, ci îngăduinţă, întemeiată pe credinţa în menirea dumnezeiască a sufletului şi pe dragoste… El ştia că până şi sufletul care a cunoscut cele mai mari căderi nu a pierdut capacitatea de a ajunge pe culmile nevoinţei ascetice, că sunt persoane care îşi răscumpără greşelile din trecut printr-o mare pocăinţă. El ştia că există oameni care chiar dacă se prăbuşesc în adâncimea păcatului, se ridică totuşi şi se înalţă şi petrec într-o continuă luptă împotriva păcatului; şi chiar dacă sunt uneori învinşi, nu-şi pierd nădejdea şi nu cedează, purtând războiul duhovnicesc până la sfârşit“.
***
Sf. Ambrozie de la Optina:
| · “Pentru mireni (crestinii din lume), radacina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru calugari – iubirea de sine“. · „Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai”. · “Casa sufletului este rabdarea, hrana sufletului este smerenia. Cand in casa nu se gaseste hrana, atunci sufletul iese afara, adica din rabdare. Pe vechii crestini, vrajmasul ii ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli si ganduri”. |
|
 |
· „Cuvantul nu e ca vrabia: zboara, dar nu poti sa-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se intampla mai multe necazuri decat din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvantator, ca sa pronunte numai cuvintele gandite si chibzuite”.· „Fiti dar intelepti ca serpii (Matei 10, 16). Sarpele cand trebuie sa-si schimbe vechea piele cu cea noua, cauta un loc ingust si ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit si astfel isi lasa pielea dinainte. Asa si omul care doreste sa-si scoata subrezeala (omul vechi) trebuie sa mearga pe calea ingusta a implinirii poruncilor Evangheliei“. · “Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.” · „Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri”.
