Sfantul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din semintia lui Levi, ucenic al Sfantului Apostol Petru si fiu iubit al aceluia intru Sfantul Duh, pe care il pomeneste in scrisoarea sa, zicand: „Va saruta pe voi aleasa Biserica din Babilon si Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu dupa trup, ci dupa duh, nascut prin bunavestire si prin baia Sfantului Botez. Sfantul Marcu a fost numarat in ceata sfintilor saptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai intai cu Sfantul Petru, de care a fost pus si episcop. Ei au calatorit impreuna pana la Roma, unde a scris Sfanta Evanghelie dupa rugamintea credinciosilor, pentru ca ii rugasera cei din Roma, care deja crezusera in Hristos prin Sfantul Pavel, ca sa n-o lase nescrisa, asa cum i-a spus Sfantul Petru prin cuvinte.
Deci plecandu-se la rugamintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pamant cu oamenii, dar mai intai, singur a aratat-o lui Petru. Iar el, vazand-o si citind-o, a incredintat ca este adeva-rata si a poruncit tuturor s-o citeasca si sa creada toate cele scrise intr-insa. Dupa aceea a fost trimis Sfantul Marcu de catre Sfantul Apostol Petru, mai intai la Acvileea pentru propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, dupa aceea in Egipt, unde intai a fost episcop in Alexandria si binevestitor al lui Hristos. Apoi toate partile acelea ca Livia si Pentapoli, fiind in intunericul indracirii idolesti, le-a luminat cu lumina – sfintei credinte si le-a adus la Hristos. Si pretutindeni facand minuni, a impodobit Biserica lui Hristos prin punerea mainilor pe capul episcopilor si a celorlalti clerici; apoi a invatat pe multi oameni o viata atat de imbunatatita, incat si necredinciosii se minunau foarte mult si-l laudau.
Pentru ca povesteste Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea si Nechifor Xantopol, amandoi scriitori vrednici de credinta ai istoriei bisericesti, ca slavitul intre evrei cu intelepciunea, adica Filon, care se cunoscuse cu Sfantul Petru in Roma, a fost instiintat despre crestinii cei ce au fost in Alexandria si in tot Egiptul, de catre Sfantul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de lauda, intre care si aceasta: „Unii ca acestia – adica crestinii – bogatiile cele vremelnice si toate averile lor isi lasa si nimic dintr-ale lor nu voiesc sa aiba pe pamant. Si ori in ce loc sunt, ei au deosebite si cinstite case de rugaciune, in care cu cucernicie si cu curatie isi savarsesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac in acelea, decat numai proorocestile citiri acolo se asculta si cu cantare, dupa al lor obicei, slavesc pe Dumnezeu. Unii dintre dansii ies de prin cetati si lepadand toate grijile cele lumesti petrec in cimpii, in gradini si in pustie, ferindu-se de petrecerea cu toti oamenii, stiind ca insotirea cu cei ce nu se potrivesc cu viata, este impiedicare spre fapta buna.
Apoi infranarea si omorirea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dansii nu mananca, nici nu bea pana seara, iar altii pana a patra zi nu gusta nimic; altii in tilcuirile si intelegerile Scripturii fiind mai iscusiti si cu acea duhovniceasca hrana a gandirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptura, neputand a se satura, nu-si aduc aminte pana la a sasea zi de hrana cea trupeasca. Vin nicidecum nu beau, nici nu mananca carne si nimic din cele miscatoare, ci numai paine si apa, sare si isop. Acestea erau la dansii desfatarile.
Sunt intre dansii si din partea femeiasca, care s-au deprins cu o viata ca aceasta, intre care multe au imbatranit in feciorie, pazind intregimea trupului curat, nu de sila, ci cu bunavoie si cucernicie. Si in intelepciunea aceea pazindu-se, nu numai inimile, ci si trupurile isi sfintesc, socotind ca nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre salasluirea intelepciunii, sa slujeasca indulcirii patimilor. Si acei care doresc samanta Cuvantului lui Dumnezeu si patul cel neintinat si fara de moarte, din care se naste rodul cel ce niciodata nu moare, luand tilcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai batrani ai lor, cauta in ea duhovniceasca intelegere si tainele cele ascunse, socotind ca Scriptura este ca un trup vazut, iar priceperea ca un suflet nevazut. De dimineata se scoala la doxologia lui Dumnezeu si la rugaciune, la cantare si la ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu, fiind indeosebi femeile; iar altii cate sapte saptamani petrec in post desavarsit. Aceasta zi este la dansii in mare cinste, celelalte praznice ale lor mai inainte gatindu-le, se odihnesc. Preotii si diaconii savarsesc dumnezeiasca slujba, iar peste toti aceia este mai intai sezator un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfantului Evanghelist Marcu si despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai intai intru Duhul Sfant si in preda-niile apostolesti. Astfel Sfantul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos in partile Egiptului, avand scaunul sau in Alexandria, unde s-a si sfarsit prin patimire.
Iar pentru patimirea Sfantului Evanghelist Marcu, Sfantul Simeon Metafrast scrie asa: „In acea vreme, cand Sfintii Apostoli s-au impartit prin toata lumea, Sfantul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers in partile Egiptului. Insa l-au primit pe el ca pe un evanghelist si pazitor al dumnezeiestilor canoane ale Sfintei Apostolestii Biserici. Sfantul Marcu mai intai a propovaduit Evanghelia Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos in tot pamantul Egiptului, in Livia, Marmarichia, Amonichia si in Pentapoli. Pentru ca toti cei din partile acelea au fost netaiati imprejur, impietriti la inima si inchinatori la idoli, plini de toate necuratiile si slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru ca prin toate cetatile, satele si la raspantii zideau capisti, idoli si fermecatorii si toata puterea draceasca era in ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat si a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind in Cirene, cetatea Pentapoliei, propovaduia cereasca invatatura a lui Hristos si facea minuni mari intr-insa. Ca pe cei bolnavi ii tamaduia, pe cei leprosi ii curata si duhurile cele necurate si cumplite le ingrozea prin cuvantul dumnezeiesc. Si multi cu acea apostoleasca propovaduire si facere de minuni, luminandu-se, au crezut in Domnul nostru Iisus Hristos si pe idoli impreuna cu capistile le-au lepadat si sfarimat si s-au botezat in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
Acolo intai i s-a poruncit lui prin Duhul Sfant, sa se duca in Alexandria Farului si sa semene acolo samanta cea buna a Cuvantului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru ca era o cetatuie mica ce se numea Faros, in care pe un stilp foarte inalt se aprindea in toate noptile foc, pentru cei ce calatoreau pe mare cu corabiile, carora acel foc le stralucea ca o raza, aratandu-le calea spre liman.
Deci, Sfantul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osardie se sarguia sa mearga ca spre nevointa acolo si, sarutand pe frati, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, sa ma duc in cetatea Alexandria”. Atunci fratii lui l-au petrecut pana la corabie si mancand cu dansul paine, s-au despartit de el, zicand: „Domnul nostru Iisus Hristos sa-ti randuiasca cale buna”. Plecand de acolo Sfantul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria si iesind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion si, intrand prin portile cetatii, i s-a stricat papucul. Vazand aceasta, apostolul, a zis in sine: „Cu adevarat, buna imi este mie calea aceasta!” Apoi, vazand pe cizmar dregand incaltaminte veche, i-a dat papucul sau, iar cizmarul, cosandu-i papucul, din intimplare si-a strapuns mana stanga cu unealta sa si a chemat pe Dumnezeu in ajutor, precum este obiceiul la unele intimplari ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul si a zis in sine: „Buna a facut Domnul calea mea!” Si era dureroasa rana de la mana cizmarului si multime de sange curgea. Iar Sfantul Marcu a scuipat pe pamant si, facand tina din scuipat, i-a uns rana, zicand: „In numele lui Iisus Hristos, Cel ce este in veci, fii sanatos!” Si indata i s-a tamaduit rana si i s-a insanatosit mana.
Cizmarul, vazand o putere ca aceea a acelui barbat, cum si curata si imbunatatita lui viata, care se cunostea din privire, a zis catre dansul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino in casa mea si ramai o zi la mine, robul tau, ca impreuna sa mancam paine, deoarece ai facut acum cu mine mila”. Iar apostolul, bucurandu-se, a zis: „Domnul sa-ti dea painea vietii celei ceresti”. Apoi luand omul pe Apostol, l-a dus in casa sa, veselindu-se.
Intrand Sfantul Marcu in casa lui, i-a zis: „Binecuvantarea Domnului sa fie aici. Sa ne rugam lui Dumnezeu, fratilor”. Dupa rugaciune au stat sa manance, vorbindu-si cu dragoste; iar cizmarul a zis catre sfant: „Parinte, cine esti tu si de unde este in tine cuvantul acesta atat de puternic?” Raspuns-a Sfantul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ti-L voi arata pe El tie”. Zis-a omul: „As fi voit sa vad chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Si Sfantul Apostol a inceput a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos si a-i arata din prooroci cele ce s-au grait despre Domnul nostru mai inainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea aratata de tine niciodata n-am auzit-o, ci am citit Iliada si Odiseea si cate le socotesc egiptenii”. Deci, Sfantul Marcu Il propovaduia pe Hristos, si ii arata lui ca intelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Si a crezut omul cuvintele Sfantului Marcu, vazand semnele si minunile lui si s-a botezat el si toata casa lui, si o multime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar dupa ce a crezut si din zi in zi s-a inmultit numarul credinciosilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, ca un oarecare galileean a venit la dansii, si huleste zeii lor si opreste a li se aduce jertfe. Deci, cautau sa-l ucida pe el si-l pandeau sa-l prinda.
Sfantul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credinciosilor episcop pe Anania si trei preoti: Maleon, Sabin si Kerdon; cum si alti sapte diaconi si pe alti unsprezece clerici pentru slujba bisericeasca. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli si a petrecut doi ani, unde a intarit pe fratii cei ce erau acolo, punandu-le in cetatile cele de primprejur episcopi, preoti si clerici si iarasi s-a intors in Alexandria. Aici a aflat pe fratii cei ce se inmultisera cu darul si in credinta Domnului, care si biserica si-au zidit acolo langa mare, la un loc ce se numea Vucol sau hranitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta si, plecandu-si genunchii, a preamarit pe Dumnezeu, petrecand in acea biserica vreme indelungata. Iar crestinii s-au inmultit, batjocorind pe elini, si pe idolii lor ii ocarau.
Instiintandu-se elinii, stapanitori ai cetatii, ca Sfantul Marcu a venit in cetatea lor, s-au umplut de pizma si zavistie, deoarece auzeau despre el ca face minuni multe; caci pe bolnavi ii tamaduia, surzilor le dadea auzire si orbilor vedere. Deci il cautau pe el si negasindu-l, scrisneau din dinti si strigau cu manie in capistele lor cele necurate si la jertfele lor cele idolesti, zicand: „Multa nevoie ne face vrajitorul si fermecatorul acela!” Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Pastilor si, sosind ziua Duminicii Invierii lui Hristos, in douazeci si patru ale lunii aprilie, in care si la elini se savarsea necurata praznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfantul Evanghelist Marcu tocmai savarsea in biserica dumnezeiasca slujba. O vreme ca aceea nimerind-o necuratii, au navalit fara de veste cu puterea lor asupra bisericii si prinzand pe sfant, i-au pus o funie de grumazul lui si-l tarau, zicand: „Sa ducem pe boul acesta la locul boilor!” Iar Sfantul Marcu multumea lui Hristos Mantuitorul, zicand: „Multumesc Tie, Doamne Iisuse Hristoase, ca m-ai invrednicit sa patimesc acestea pentru numele Tau!” Si fiind tarat sfantul pe pamant si pe pietre ascutite, i se ranea trupul de ascutisul pietrelor, rosindu-se acel drum de sangele lui.
Dupa ce a inserat, necuratii elini au aruncat pe Sfantul Apostol Marcu in temnita, pana ce se vor sfatui cu ce fel de moarte il vor pierde. Dar la miezul noptii, usile fiind incuiate si strajerii dormind inaintea usilor, s-a facut cutremur mare, caci ingerul Domnului, pogorandu-se din cer, s-a atins de apostol, zicandu-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, capetenia sfintilor celor din Egipt; iata numele tau este scris in cartea vietii din cer si esti numarat cu Sfintii Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitata in veci, vei fi impre-una dantuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tau si moastele tale pe pamant vor fi pazite!”
Vazand aceasta vedenie, Sfantul Marcu si-a intins mainile sale in sus zicand: „Multumesc Tie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, ca nu m-ai lasat pe mine, ci cu sfintii Tai m-ai randuit! Rogu-ma Tie, Stapane, primeste cu pace sufletul meu si nu ma lipsi de darul Tau”. Acestea zicandu-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dansul in chipul acela, cand era cu ucenicii Sai, mai inainte de cruce si de ingropare, si a zis catre dansul: „Pace tie, Evanghelistul Meu!” Iar Sfantul Marcu a raspuns, zicand: „Pace si Tie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!” Si s-a dus de la dansul Domnul. Iar dupa ce s-a facut ziua, au mers la temnita o multime de cetateni si scotand pe sfant afara, i-au pus iarasi funia de grumajii lui si iarasi il tarau peste pietre ascutite, zicand: „Sa tragem boul la ocolul boilor!” Iar Sfantul Marcu multumea lui Dumnezeu si se ruga zicand: „In mainile Tale, Doamne, imi dau duhul meu!”
Acestea zicand, si-a dat duhul sau lui Dumnezeu, iar multimea necuratilor elini, vrand sa arda trupul sfantului, au facut foc in locul acela, care, dupa aceea, s-a numit ingeresc. Apoi indata, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a vazut o negura intunecoasa, pentru ca soarele si-a ascuns razele sale si s-a facut tunet infricosator, a cazut cutremur mare si ploaie cumplita, pana seara, iar poporul a fugit de frica, lasand trupul sfantului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au cazut multe ziduri si au ucis pe multi. Atunci, unii din elini au indraznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, in ziua sa a facut toate aceste lucruri infricosatoare”. Iar oamenii cei binecredinciosi mergand, au ingrijit trupul sfantului si l-au dus la locul unde isi facea rugaciunile sale si cantarile de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste in partea de rasarit, in mormant de piatra si savarseau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintai sfant al Alexandriei, nimic mai cinstit si mai scump avand decat sfintele lui moaste.
Sfantul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfarsit in Alexandria Egiptului, in douazeci si cinci de zile ale lunii aprilie, stapanind Nero in Roma, iar peste noi imparatind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine cinstea, slava si stapanirea, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in veci. Amin.
